Bibliotecă de scriitor – Ruxandra Burcescu: „O parte din biblioteca mea e în casele tuturor prietenilor mei”

Prima imagine cu Ruxandra Burcescu în dimineața întâlnirii noastre pentru rubrica Bibliotecă de scriitor e una foarte grafică: un cap mic-mic căruia abia-i deslușeam trăsăturile, înconjurat de plete întunecate, făcându-mi cu mâna din înaltul cerului – singurul punct mișcător pe fațada intimidantă a unui bloc cu șaisprezece etaje.

În apartamentul de la etajul opt, unde Ruxandra Burcescu s-a mutat de curând, m-au întâmpinat motanul Pici (salvat din tomberon când avea doar câteva zile) și pisica Amour, tot o tomberonistă, care a împlinit de curând cincisprezece ani. Pici adoră cafeaua și mi-a vânat cu insistență cana, pe când Amour a picotit pe tot parcursul interviului, pentru ca la final să se activeze și să-mi ofere o ședință foto de mare stil. Parcă mi-ar fi înțeles indicațiile: La stânga! ziceam eu și ea își întorcea capul la stânga. La dreapta! Acum din față! și ea executa întocmai, spre veselia noastră. 

Pe măsură ce discutam despre cărți, o rugam pe Ruxandra să-mi scoată volumele din bibliotecă pentru a le fotografia. „Mmm, n-o găsesc, cred că e la Cristina.” Puțin mai târziu: „N-o mai am nici pe-asta, chiar ieri i-am dat-o maică-mii”. Și tot așa, cu mai bine de jumătate din cărțile pe care mi le-a recomandat. Atunci am înțeles că nu exagerează deloc când spune că o parte din biblioteca ei este împrăștiată în cele patru zări, pe la prieteni, rude și cunoscuți. Iar în timpul discuției noastre am înțeles și motivul pentru care oamenii îi solicită cărți: vorbește cu atâta pasiune despre ce i-a plăcut, încât îți face o poftă grozavă să te-apuci de cartea respectivă chiar în secunda aia. Așa m-a contaminat și pe mine cu interesul pentru Pământul de sub tălpile ei, Despre eroi și morminte, ba chiar pentru IT, cartea cu clovnul malefic a lui Stephen King, de care n-aveam de gând să mă apropii vreodată. 

Biblioteca ta – mă refer la colecția în sine, fără o localizare spațială – are o poveste a ei? Cum s-a format? Ai și cărți din alte biblioteci?

În apartamentul de aici e doar ce-am apucat să cumpăr în ultimii ani, ai mei au la Giurgiu o bibliotecă foarte mare și cumva comună, pentru că de la un timp încolo am început și eu să adaug cărți, și cred că mai fac o mică bibliotecă din cărțile pe care le-am împrumutat prietenilor. În apartamentul unde stăteam înainte eram frustrată că nu-mi încăpeau toate cărțile în bibliotecă și le țineam teancuri peste teancuri, nici eu nu mai știam ce am. Abia când ne-am mutat în apartamentul ăsta și am adus cărțile aici, mi-am dat seama cât de multe lipsesc pentru că sunt împrumutate. 

Mai știi pe la cine sunt cărțile? Nu le-ai cerut înapoi?

În facultate aveam un caiet în care notam ca la bibliotecă împrumuturile, pentru că toate prietenele-mi cereau cărți. După un timp făceam pe recuperatorul, începeam cu telefoane: Ai cartea asta de două luni. Mi-o dai înapoi sau nu? Și m-a ținut treaba asta o perioadă, până m-am lăsat păgubașă. Am zis că nu, n-are niciun sens, și-am renunțat și la partea de recuperare. Cred că m-a influențat și o anumită întâmplare. Se leagă de una din întrebările tale, cea cu cărțile care au o importanță pentru mine. Una dintre ele e Tunelul lui Sabato, mi-a plăcut enorm când am citit-o, eram în facultate sau terminasem de curând. Mă plimbam prin oraș, am intrat la Cărturești Verona, am luat cartea, m-am așezat pe o bancă și nu m-am mai ridicat de pe banca aia până n-am terminat-o. Așa l-am descoperit pe Ernesto Sabato și am rămas cumva obsedată de el, deși are doar trei cărți scoase, plus o carte de eseuri. 

Ei, și eram așa de entuziasmată de Tunelul, c-am povestit tuturor prietenelor mele, uite ce-am descoperit, și una din ele mi-a cerut-o. A citit-o, i-a plăcut foarte mult și după un timp zic: Da’ nu mi-o mai dai înapoi? Zice: Măi, nu ți-o mai dau înapoi, pentru că vreau să fie piatra de temelie a bibliotecii pe care-o construiesc eu. Așa că ia-ți alta, că pe-asta nu ți-o mai dau înapoi. Am stat și m-am gândit și mi-am zis: măi, e un rol foarte bun pentru cartea asta, ok. Și-așa am renunțat să le mai cer înapoi. Deci acum există această bibliotecă formată din toate cărțile împrumutate, nu știu câte sunt, dar e ca un mic Dumnezeu – o parte din biblioteca mea e în casele tuturor prietenilor mei. 

Arată foarte fain biblioteca ta, are un design atipic. Cum ți-a venit ideea? 

M-am uitat la diferite modele pe internet și modelul ăsta cu rafturi oblice mi-a plăcut foarte mult, dar a fost o adevărată provocare pentru domnul care ne-a făcut mobila, căci nu mai crease ceva asemănător. Când a venit să o instaleze, a întins romburile pe jos, a încercat să le potrivească și nu-i ieșeau, eu tot vorbeam cu el și la un moment dat m-a dat afară din cameră: că ori tac, ori plec de lângă el, că altfel nu iese biblioteca. Ce-mi place foate mult la ea e că am spațiu să mai pun încă pe-atâtea cărți, nu mai sunt frustrată că fac teancuri-teancuri. Am încercat să pun câteva sticle de vin pe rafturi, dar n-au rezistat prea mult și am renunțat la idee. 

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a lor, le-ai organizat după un sistem anume?

Le-am numărat pe-astea de-aici, că restul nu mai am de unde să știu. Sunt între 400 și 500, probabil că mai am tot pe-atâtea la Giurgiu și cel puțin o sută împrumutate pe la prieteni. 

În ce privește sistemul, am încercat să le organizez după limba pe care o vorbește scriitorul. Ăsta a fost criteriul – nu perioada, nu genul. Pe rafturile de jos sunt necititele, care sunt claie peste grămadă. După ce citesc una, o așez la limba potrivită. Dar între timp mi s-a dus sistemul ăsta pentru că din japoneză am vreo șapte-opt cărți, iar din scriitori de limbă engleză am patru rafturi. La un moment dat am rămas fără spațiu și i-am combinat cu japonezii, dar sistemul a rămas cumva în capul meu. 

Cu ocazia vizitei tale, am constatat că scriitorii de limbă engleză sunt și cei mai prezenți, după care vin scriitorii români – spre surprinderea mea, pentru că mie-mi place cel mai mult literatura sud-americană, spaniolă și portugheză și mă așteptam să fie mai multe cărți decât cele de limbă engleză, dar ca număr de volume e abia pe locul trei. 

(Îi spun că mă surprinde să văd cărțile necitite într-o proporție așa de mică, pentru că la mine e invers – n.r.) Încerc să nu cumpăr foarte des, doar dacă știu că a mai scăzut teancul de necitite. Bine, de la Bookfest iar o să mă-ntorc cu ditamai teancul, dar altfel nu, mă țin departe de librării. Cumpărăm compulsiv ce ne place, eu cumpăr și haine compulsiv, cumpăr și cărți compulsiv. N-o să cumpăr niciodată compulsiv plante, deși-mi plac, dar n-o să zic niciodată: Hai c-a venit timpul pentru o plantă nouă!

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Nu știu dacă e cea mai veche ca an de apariție, dar e printre cele mai vechi. (Îmi aduce „The Swiss Family Robinson” – n.r.) Am luat-o de la Shakespeare and Company, am fost fermecată de librăria asta când am fost la Paris acum șapte ani, arată fantastic. E o carte de aventuri, mi-a plăcut cum arăta și ilustrația, și uite, are o dedicație de Crăciun din 1910. Am mai găsit cărți vechi prin anticariate, unele cu dedicații – de exemplu la Brașov, de unde am luat și discuri. M-am hotărât că o să ascult la pick-up, deși încă nu e funcțional, trebuie reparat. 

Care sunt cele mai recente volume care-au intrat în bibliotecă?

Sunt multe din colecția Anansi, cred că cea mai recentă a fost cumpărată la recomandarea lui Doru Căstăian – Bruno Schultz, Prăvăliile de scorțișoară. Sanatoriul sub semnul clepsidrei. Nu m-am apucat de ea pentru că acum mă muncesc cu o altă carte de la Anansi, Confiteor, care-mi place foarte mult, dar are 900 de pagini. A fost un efort de voință să mă apuc, deși mă tenta foarte tare Prăvăliile, dar Confiteor aștepta de mai mult timp pe raft. 

Sunt cărți la care ții mult dintr-un motiv sau altul? 

Da, chiar am. Una e Tunelul – Tunelul meu e-n blocul de-acolo. (Îmi indică o direcție în depărtare – n.r.) Țin în continuare la ea, chiar dacă n-am apucat să iau un alt exemplar, alta e cartea pe care-am cumpărat-o de la Shakespeare & Co., pentru că am fost atât de fermecată de librăria asta, și mai e Pământul de sub tălpile ei de Rushdie. (Se urcă pe un scaun ca s-o ia din bibliotecă – n.r.) Uite în ce hal arată, cred că asta-ți răspunde la întrebarea ce fel de cititor sunt. 

Deci cartea asta, Pământul de sub tălpile ei, le-a plăcut foarte mult părinților mei. Eu citisem de Rushdie Shalimar clovnul și Versetele, am impresia. Ei mi-au tot recomandat-o, iar în urmă cu zece ani i-am luat-o cadou de Crăciun unui fost prieten. Am promis că o s-o citesc și eu ca s-o putem discuta. N-a mai fost cazul și i-a venit rândul abia în urmă cu patru ani. Eram pe o plajă, nu mai știu dacă la noi sau în Grecia. M-am apucat de ea și, pe măsură ce-o citeam, eram ferm convinsă că sunt undeva în India, pe o plajă. Am intrat atât de mult în cartea asta, încât a șters complet peisajul exterior, a fost o revelație. Pe atunci scriam deja la Instabil și – fără să dau spoilere – am fost uimită să regăsesc în cartea lui Rushdie motivul principal din Instabil, într-o formă asemănătoare.

O altă carte la care țin e Vânătorii de zmeie a lui Khaled Hosseini, care iarăși mi-a plăcut enorm – atât de mult, încât a fost nevoie să mă convingă mama că este cocalaresc să-mi fac un tatuaj pe care scrie Pentru tine de-o mie de ori. (Râdem – n.r.) E o replică din cartea asta, nu știu dac-ai citit-o – e o carte despre prietenie, nu de dragoste, și replica asta e spusă de un personaj după ce trece prin niște încercări îngrozitoare ca să-și protejeze prietenul. Eu am crezut întotdeauna foarte tare în prietenie, e unul dintre cele mai importante lucruri pentru mine, iar fraza asta rezumă esența a ceea ce cred. Dar mama mi-a spus: Oamenii n-or să știe la ce se referă și-or să creadă că ești o cocalară care suferă după nu știu ce băiat. I-am răspuns: Bine, atunci o să fac tatuajul în arabă! Și ea a zis: Super, o să fii și mai cocalară, o să-ți scrie ăia Colgate pe tine și n-o să știi ce scrie! Așa că până la urmă am renunțat. 

De fapt, cartea la care țin cel mai mult e tot de Sabato, Despre eroi și morminte, care mi-a plăcut mai mult decât Tunelul. Se leagă de întrebarea ta dac-am făcut ceva neobișnuit.  N-am furat-o, dacă asta crezi. Eram la mare în Vama Veche acum unșpe ani, terminasem facultatea de vreo doi ani. Eram cu prietena mea cea mai bună, Raisa, pe atunci locuiam împreună. A fost un concediu lung. Ne-am zis: Hai să stăm două săptămâni, să ne săturăm de Vamă. Numai că spre final ni se terminaseră banii amândurora. Mai aveam cred că în jur de treizeci și ceva de lei. Era weekend, o rugasem pe mama să-mi trimită bani, dar ajungeau abia luni. Ne-am făcut noi calculul, ne-ajungeau de două șaorme mari banii ăia și zic Hai că ne descurcăm noi cumva. Și nu știu, mă plimbam pe plajă și-am văzut cartea lui Sabato la ghereta de lângă Stuf, era 30 de lei. Nu-mi explic de ce n-am putut să rezist. Așa că m-am întors la Raisa care dormea pe plajă și i-am zis: Raisa, asta mâncăm următoarele două zile. Am făcut foamea, evident, aia a fost. N-am regretat nicio secundă, pentru că m-am apucat să o citesc imediat și a devenit cartea mea de suflet. M-a obsedat ani de zile după ce-am terminat-o, voiam să vorbesc despre ea cu oricine. Îl întrebam pe tata: De ce crezi că și-a omorât Alejandra tatăl? Tata dădea niște explicații, dar eu nu eram mulțumită, voiam să-nțeleg mai mult.

Părinții tăi par la rândul lor niște cititori pasionați.

Da, sunt profesori de română, amândoi. Tata e și scriitor, de fapt – a publicat la CDPL în 2007, cred, și acum lucrează la un roman pe care o să-l termine anul ăsta sau anul viitor. Suntem o casă de cititori. 

Deci pasiunea pentru lectură a început de acolo.

Da, dar a fost în valuri. Am învățat să citesc înainte să merg la școală – m-a învățat mama, aveam cinci sau șase ani. Îmi citeau povești în fiecare seară, le ceream mereu asta, și până la urmă s-a gândit că e mai simplu să mă învețe să citesc eu. Printre primele cărți pe care le-am citit a fost colecția de mituri ale Greciei antice culese de Alexandru Mitru – erau două volume, Eroii și Zeii, mi-au plăcut mult. Pe urmă am fost o cititoare avidă până în clasa a șaptea, când am descoperit alte distracții: a apărut în viața mea calculatorul și am devenit obsedată de Sims. Păi ce, se mai înțelegea cineva cu mine dup-aia? Și-au ajuns ai mei să mă plătească ca să citesc. Deci vreo doi ani, până mi-a trecut nebunia cu calculatorul, m-au plătit pentru fiecare carte citită. (O întreb cum funcționa sistemul – n.r.) Ei îmi dădeau recomandări, care de cele mai multe ori îmi plăceau. Mergeau pe încredere, știau că dacă mă prinde o carte voiam să aflu mai multe și le puneam întrebări. Țin minte că din ce mi-au dat atunci să citesc nu mi-a plăcut Crimă și pedeapsă, eram și destul de mică, clasa a opta. Apoi, prin a zecea sau a unșpea am reînceput să citesc din proprie inițiativă și dup-aia n-am mai avut perioade atât de lungi în care să nu simt nevoia să citesc. 

Ce fel de cititor ești? Mi-ai răspuns parțial la întrebarea asta când mi-ai vorbit despre cărțile împrumutate, pe care ai decis să nu le mai ceri înapoi.

Uite, la Despre eroi și morminte n-aș renunța niciodată, e cartea pentru care am stat nemâncată. (Râde – n.r.) Nu sunt o cititoare foarte atentă cu cărțile, îndoi colțurile, le citesc pe plajă, se mai udă cu apă… Eram tot cu Sabato, cu Abbadon – toate cărțile lui Sabato au o poveste –, pe Plaja de carte în Vama Veche, citeam ediția mea, dar cred că era și prost legată cartea aia, pentru că aproape curgeau pagini din ea, ajunsese într-un hal fără de hal, deci citeam eu Abbadon exterminatorul și a trecut tipul care are Plaja de carte, Adi îl cheamă, îl știam din alți ani, că numai acolo mă duc, și mă salută și la un moment dat se uită la cartea pe care o citeam și face o față absolut înfricoșată și zice: Asta nu-i din cărțile mele, nu? Zic: Nu, nu,  e a mea. Zice: Bine, că altfel nu-ți mai împrumut niciodată cărți! Eu de obicei vin cu cărțile mele, dar se întâmplă să le termin și mai împrumut de acolo. 

O chestie pe care n-o fac, în schimb: nu subliniez niciodată pe cărți. Nu dintr-o grijă excesivă față de forma fizică a cărții, ci pentru că sunt genul de cititor – cred că hedonist e cuvântul potrivit aici – care își ia atâta plăcere din lectură, încât nu mă pot opri să subliniez metodic. Ar însemna să ies din filmul cărții. Dacă-mi place o carte, o devorez, sunt acolo cu ea. 

Ai genuri literare preferate? Dar unele de care nu te apropii pentru nimic în lume?

Nu, genuri nu, din nou la mine e o chestiune legată de limbă, nu neapărat de zona geografică. Îmi plac scriitorii de limbă spaniolă și portugheză, dar genuri preferate nu am. Cât despre genuri de care nu mă apropii, nici de-astea nu am, adică nu aș refuza ceva dacă aș primi o recomandare. E drept, nu prea am citit science-fiction, pe de altă parte fantasy am citit și îmi place. Dar uite, putem considera Minunata lume nouă o carte SF? Că ea e distopie, dar are și o parte de science. Sau distopiile lui Margaret Atwood, seria Oryx și Crake, care mi-au plăcut foarte mult. 

Refuz anumiți scriitori sau anumite cărți, asta e clar. (Îi cer exemple – n.r.) Uite, Coelho. Deși, fiind scriitor de limbă spaniolă, s-ar putea să găsesc ceva care să-mi placă, cel puțin la nivel de stil. Dar refuz să-l citesc. Sau cărți care fac vâlvă, gen Fifty Shades of Grey – n-o s-o citesc niciodată. 

Sunt și autori mari pe care i-ai citit și nu ți-au plăcut?

Da, sunt. Uite, Dostoievski e unul dintre ei, pentru că l-am citit mult prea devreme. Am tot zis că e cazul să revin, că nu pot să-l ignor pe Dostoievski, dar încă n-am făcut-o. Deși e culmea, pentru că între timp i-am citit pe Soljenițîn, pe Șalamov și mi-au plăcut foarte mult și Arhipelagul Gulag, și Povestiri din Kolîma, ca să nu mai vorbesc de scriitorii de limbă rusă contemporani, de la Ludmila Ulițkaia și Guzel Iahina la Vodolazkin, dar la Dostoievski n-am mai revenit, de când m-am chinuit cu Crimă și pedeapsă în clasa a opta. 

Ca să vorbim și de scriitori contemporani, n-a fost deloc stilul meu cartea lui Manuel Vilas, În toate a fost frumusețe. E într-adevăr o carte bună, dar în general e greu să mă prindă o carte confesivă. Pe de altă parte, am citit-o recent pe Annie Ernaux, care scrie literatură confesivă, și mi-a plăcut foarte mult. Am observat că diferența dintre ei doi e că Ernaux păstrează coerența poveștii, în timp ce Vilas e cubist, prezintă fețe multiple ale aceleiași realități, fără a avea o coerență interioară. Un eseu în genul ăsta aș citi cu plăcere, dar mi-a fost foarte greu să termin o carte de cinci sute de pagini. (O rog să-mi aducă Ernaux și Vilas pentru poze, caută cărțile o vreme, apoi își dă seama că pe ambele le-a împrumutat – n.r.)

Uite, o altă carte care nu m-a prins, una foarte lăudată, e Viciu ascuns a lui Pynchon. Am terminat-o, deși nu mi-a plăcut. Îmi dau seama că e o carte bună, dar multitudinea de referințe culturale din America anilor ‘60 mi-a stricat cumva plăcerea lecturii, pentru că ocupă cam optzeci la sută din carte și își pierd rolul de tușă, deja te încorsetează. 

Să înțeleg că termini orice carte, chiar dacă nu-ți place, sau pe unele le abandonezi, totuși?

Temin, întotdeauna. Oricât de tare mă chinuie, le termin. (Îi povestesc despre o cititoare de la clubul Bibliobibuli care ne-a spus că ea are o vârstă și de-acum trebuie să-și selecteze mult mai atent lecturile – n.r.) E o realitate, n-o să citim tot ce s-a scris. Da, cu siguranță poți să ratezi o carte care ți-ar plăcea foarte mult, în timp ce te chinui să termini o alta, dar pe de altă parte cred că și să termini o carte care nu-ți place – și e considerată de alții o carte bună – e totodată important, pentru că descoperi de fapt ce nu-ți place, îți pui întrebări. Descoperi mai multe despre tine. De-asta le termin întotdeauna. Nu știu dac-am abandonat o carte vreodată. 

(Vorbim despre mai mulți autori și ajungem la Haruki Murakami. Constat cu surprindere că nici cărțile lui nu i-au plăcut – n.r.) Nu știu de ce, dar Murakami chiar nu m-a prins. Am citit Pădurea norvegiană și încă vreo două. N-a funcționat și nu-mi explic de ce, ba chiar am urât profund Pădurea norvegiană, nici măcar nu e în biblioteca mea, atât de tare am urât-o. Da, e deprimantă, dar mie-mi plac cărțile deprimante. Poate are legătură cu stilul lui Murakami. Am citit cartea asta pe plajă, la un moment dat am adormit și am avut un vis îngrozitor – m-am trezit plângând. (Îi zic că un impact asupra ei tot a avut – n.r.)

Din postările tale pe Facebook am văzut că urmărești atent scena politică și socială. Citești cărți și din zona asta, recomanzi câteva titluri care să ne facă să înțelegem lumea mai bine? 

Îmi plac foarte mult cei de la The Economist, orice articol citesc de la ei mi se pare foarte bun, pentru că sunt foarte echilibrați. Într-o vreme aveam abonament la The New Yorker și-mi venea revista acasă – îmi plăceau și articolele lor, dar la un moment dat mi s-a părut că pierd din echilibrul politic și-am renunțat la abonament, acum îi citesc doar online. 

Recent am citit o cărțulie scrisă de Florin Buhuceanu, Raluca Iustina Ionescu și Mihaela Ajder, Sexualitate și religie, apărută la Cartier. Fiecare are un eseu despre situația din România și din Republica Moldova pe tematica asta a sexualității, cum e instrumentată politic. Florin scrie despre tema LGBT și cum e folosită pentru a atrage votanți prin discursul urii. Alt subiect e o lege a egalității de șanse care a fost dată în Republica Moldova și a generat proteste mari în Chișinău. 

Din zona non-fiction chiar acum citesc, deși rar citesc cărți în paralel – ficțiunea și non-ficțiunea merg totuși –, cartea lui Peter Wohlleben, Viața secretă a copacilor. La non-fiction merg ori spre eseistică și politică, ori spre natură și corpul uman. Ce nu m-a prins până acum din zona asta – probabil că am niște prejudecăți aici – sunt cărțile axate pe dezvoltarea personală. Sunt convisă că sunt și cărți foarte bune printre ele, dar le-am evitat. 

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris? 

Cred că cel mai mult citesc vara pe plajă, asta-mi place cel mai mult. Aș putea de fapt să fiu pe orice plajă, pentru că mă bucur de peisaj un minut-două, vai ce culoare frumoasă are apa, ce frumos se văd munții ăia în zare, după care mă așez pe prosop și mai plec seara de-acolo. 

Acasă citesc de obicei seara, mai îmi pun câte-un pahar de vin, mă mai cert cu pisicile care nu mă lasă în pace și-și bagă capu-n cartea mea, dar în rest n-am obiceiuri anume, nici de citit și nici de scris. Ba da, la scris cred că sunt un pic mai ordonată, în sensul că scriu doar în prima parte a zilei, după ce-mi beau cafeaua. Nu deschid mailul și evit orice are legătură cu comunicarea până termin de scris. În ultimul an, de când am trei joburi, n-am mai reușit să scriu în fiecare zi, uneori nici măcar în fiecare săptămână. Mi-e atât de dor de perioada în care am scris Instabil, eram freelancer și îmi stabileam singură programul. Două săptămâni din lună doar lucram, iar două săptămâni scriam. Dar de citit citesc în fiecare zi.

Cum îți imaginezi o bibliotecă peste câteva generații – a unui viitor strănepot, de pildă? Deși unii s-au temut când au apărut e-readerele, cărțile fizice sunt în continuare foarte populare. 

Sper să nu se schimbe obiceiul de a citi cărți, punct. Îmi zicea mama niște lucruri care m-au speriat un pic și le-am corelat cu un studiu pe care-l văzusem pe Facebook, că din copiii de-acum, de la opt-nouă ani în sus, 42 la sută sunt total nefuncționali în ce privește cititul – adică știu să citească, dar nu înțeleg nimic, 47 la sută sunt semi-funcționali și doar 11 la sută sunt funcționali, adică citesc un text și înțeleg despre ce e vorba în textul ăla. Vorbeam cu mama despre experiența ei de la școală și ne-aduceam aminte de foști colegi de liceu de-ai mei care erau obraznici, iar mama a zis că îi e dor și de cei mai dificili elevi pe care i-a avut vreodată, pentru că majoritatea celor cu care interacționează acum nu sunt nici măcar obraznici – pur și simplu nu sunt. Există fizic acolo, dar sunt total absenți, vorbești cu ei și nu reacționează la nimic. 

Pe de altă parte, experiența mea cu elevii a fost diferită. Am fost recent la Iași și la Galați și am fost foarte entuziasmată – ce copii deștepți, noi nu eram așa de deștepți la vârsta lor! Dar cred că e și asta o mică bulă, copiii care vin la o lansare de carte sunt altfel. Poate că nici experiența pe care o are mama nu e reprezentativă, însă studiul ăla mi-a dat de gândit.

Deci nu știu cum o să arate biblioteca urmașilor mei, dacă voi avea urmași. În schimb, eu am această fantezie ca, la un moment dat, să am o casă suficient de mare – la țară, nu la oraș – încât o cameră să fie dedicată doar bibliotecii. 

Îmi poți recomanda câteva cărți mai puțin populare, sau mai puțin cunoscute, care merită citite?

O să fac niște recomandări, dar nu-mi dau seama cât de cunoscute sunt cărțile astea de publicul Cărturești. Uite, Neliniștea serii e romanul de debut al scriitoarei (Marieke Lucas Rijneveld – n.r.). Scriitoarea e de fapt traducătoarea din Olanda în jurul căreia s-a iscat acea discuție despre poeta de culoare din America care urma să fie tradusă în Europa (Amanda Gorman – n.r.) – dacă e firesc să se ocupe de asta o traducătoare albă, care nu poate să-nțeleagă realitatea unui om de culoare.

Apoi, mi-a plăcut enorm Vasquez, Zgomotul lucrurilor în cădere, nu știu cât de mult s-a vorbit de ea. Apoi, o scriitoare franceză, cu Să-i reparăm pe cei vii. Totul se petrece într-o singură noapte, în care niște părinți trebuie să ia decizia dacă i se recoltează organele fiului de 19 ani aflat în moarte clinică, și în aceeași noapte femeia care are nevoie de o inimă nouă se confruntă cu niște probleme și trebuie să ajungă la spital. E destul de deprimantă, dar e mișto. 

Bine, mai sunt cărți clasice despre care nu prea se vorbește – Povestiri din Kolîma a lui Șalamov e foarte bună și îngrozitoare în același timp. Pe urmă sunt toți autorii români pe care îi recomand, dar aici nu știu ce să zic, suntem și nu suntem cunoscuți. O să fac un teanc cu o parte din cărțile care mi-au plăcut – lipsesc însă destule, pentru că sunt împrumutate. Cred că ultimul autor român pe care l-am citit în urmă cu două săptămâni, înainte să mă apuc de Confiteor, e Lilia Calancea, Sunt oare un călău? (O caută, dar își dă seama că i-a dat-o mamei să o citească – n.r.) Are niște scene foarte puternice, e scrisă din perspectiva copilului unui om care a fost gardian în lagăr și a trebuit să facă niște lucruri, e vorba de vinovăția pe care o simte copilul lui. 

(Remarc că nu are în bibliotecă prea multe cărți de dinainte de ‘89, de pildă din colecția Secolul XX – n.r.) Nu, alea sunt la Giurgiu. Astea sunt ce-am cumpărat recent, în ultimii ani. Ah, uite, Shakespeare-ul ăsta l-am furat de la Giurgiu, nu-mi aparține, e clar că e al părinților mei. 

O altă carte care mi-a plăcut mult e Munții înalți ai Portugaliei de Yann Martel. Deși Lorenzo Marone e foarte cunoscut pentru Tentația de a fi fericit, mi-a plăcut mult și Mâine poate am să rămân – de data asta, personajul principal e unul feminin și autorul reușește atât de bine să intre în psihologia feminină și creează un personaj atât de puternic și de credibil, încât ai senzația că se uită în mintea ta.

(Vorbim despre mai mulți autori și aflu că Stephen King este unul din scriitorii ei preferați. O întreb ce carte i-a plăcut cel mai mult de la el – n.r.) Cred că IT. Personajele sunt excelent construite, m-au fascinat relațiile dintre ele. E unul din romanele în care autorul s-a dus foarte mult în profunzimea psihicului uman și de-asta îmi și place foarte mult. Am regăsit și o bucată care mai mult ca sigur a fost inspirată de Despre eroi și morminte – în cartea lui Sabato pătrunzi într-o altă lume, e o nebunie, ai senzația că te uiți la o pictură de Dali. De Stephen King m-a prins cam tot ce-am citit, deși unele cărți sunt cum ai zis și tu, inegale.

Cum alegi cărțile? Ai surse de inspirație, oameni de la care-ți iei recomandări de lectură sau te bizui mai degrabă pe intuiția ta?

Și-și. Dacă sunt într-o librărie sau la un târg de carte, merg pe flerul meu, dar merg destul de mult și pe recomandări. Am în telefon o listă de la Florin cu multe, multe recomandări, am o listă la fel de lungă de la Marius (Florin Iaru și Marius Chivu – n.r.), și pe urmă adaug pe listă recomandări de la prieteni. La literatura română chiar încerc să țin pasul cu tot ce apare, măcar să le iau, pentru că dacă le-am cumpărat, știu că la un moment dat ajung să le și citesc. 

Ce e mișto e că am prieteni care citesc și în afara cercului literar care s-a format în urma cursurilor de scriere. La recomandarea unei prietene avocat am citit O viață măruntă, pentru că m-a înnebunit cu cartea aia. De la fina părinților mei, cu care mai facem vacanțe împreună și e tot timpul cu o carte la ea, am aflat de Elena Ferrante în urmă cu șase, șapte ani. Deși au alte joburi și alte pasiuni, treaba cu cititul rămâne.

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care îi desconsideră pe cei care nu citesc. Sigur, pentru mine e un lucru vital și aș fi mai puțin fericită dacă n-aș citi, dar asta nu înseamnă că e vital pentru toată lumea. Cred că toți avem nevoie de povești, însă ele vin în mai multe forme. Cuiva care nu-i place să citească poate că îi place să se uite la filme, sau ascultă podcast-uri, sau își ia poveștile din articole long form și fel de fel de reportaje.

Urmărești rubrici, critici literari din afară?

La nivel internațional, îmi plac în continuare articolele despre cărți din The New Yorker, iar la nivel național am abonament la Observator Cultural, am la Dilema Veche, mi-am mai luat revistele Familia, Vatra, Timpul, Matca literară care apare acum – am citit ce s-a publicat online și abia aștept și formatul ei fizic, pe plan național chiar încerc să urmăresc și să am abonamente peste tot, pentru că am tabietul meu de dimineață când îmi beau cafeaua și citesc toate revistele astea. Îmi place să le am în format fizic, nu-mi place să le citesc pe telefon – cred că sunt nostalgică după ceva, și când e cald afară iau cafeaua pe balcon și citesc.

Spune-mi povestea unui obiect din bibliotecă.

Cu toate că am fobie de fluturi – eu și Nicole Kidman, deci e o treabă reală, să știi –, insectarul ăsta e obiectul meu preferat. L-a găsit Răzvan acum câțiva ani la un târg de vechituri din Parcul Carol și mi se pare superb. Nu e genul ăla de insectar școlar în care gândacii sunt pironiți în ace, altfel n-aș fi suportat să-l am în preajmă. Fiecare insectă e încastrată în cubul ei de rășină și asta îi conferă o calitate atemporală. Peste cincizeci de ani, cineva va lua unul dintre cuburi în mână și va analiza dantela aripilor, puful de pe corp, curbura cleștilor. Pentru mine – care am fost, de când mă știu, obsedată de trecerea timpului –, e reconfortant să am în casă ceva în care nu viața, dar aparența ei perfectă a fost îmbuteliată pentru totdeauna. 

Spre deosebire de animalele împăiate, ai căror ochi de sticlă îmi întorc stomacul pe dos, insectele astea nu mă fac să mă gândesc la moarte, ci la viață. Și mă fascinează treaba asta, mă fascinează că pot să țin un scorpion în mână, să-i observ alcătuirea trupului, acul din vârful cozii și nu simt nici teamă, nici repulsie, doar curiozitate. Nici nu știu cum se numesc unele dintre insectele astea, dar fiecare mi se pare o operă de artă în sine.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.