Bibliotecă de scriitor – Simona Popescu: „Uneori, cititul devine scris (în minte). Cînd e o carte care te exprimă, ceea ce citești – citești ca și cum ai fi scris tu”

O întâlnire dorită, îndelung amânată. Au trecut aproape șase ani de când o curtez pe Simona Popescu pentru interviul „Bibliotecă de scriitor”*. „Ne întâlnim, da, da, neapărat!” ne-am spus în fiecare an, la târguri de carte și lansări, la Nocturnele de poezie și în librării. Iată că întâlnirea noastră a avut loc în cele mai improbabile condiții, pe un final de pandemie și un început de război, cu știri din Ucraina rulând tot timpul în fundal și cu noi două cuibărite în lumea protectoare a sutelor (oare miilor?) de cărți așezate în rafturi și teancuri impozante.

Când am intrat în locuința autoarei, am avut impresia că las lumea reală în urmă și pășesc într-un roman. Oriunde mi-aș fi întors privirea, dădeam de coada unei povești – ițe împletite pe care le puteam descurca stând câteva ore nemișcată într-un fotoliu și contemplând un unic cadru al fiecărei încăperi. Nicicând n-am mai avut senzația intensă a unui spațiu atât de plin de personalitate și mister. Îi sunt nespus de recunoscătoare Simonei Popescu pentru această experiență, pentru generozitatea cu care m-a primit în universul său magic construit din cărți, obiecte și mobilier vechi, culori, texturi și forme pe care le-aș fi putut descifra numai după zile și zile de atentă observație.

Doar un exemplu: abia după două ore am început să observ căluții de mare răspândiți pretutindeni, pe rafturi, fotolii, teancuri de cărți și la reverul scriitoarei; din metal, plastic, sticlă, minusculi și uriași, delicați sau mai aspri. Mi-am imaginat un fir invizibil care făcea legătura între toți acești căluți împânzind spațiul – oare ce taină complicată țeseau ei? Și fotografiile, trandafirii uscați, mărgelele și broșele, oglinzile… Am închis ușa în urma mea cu senzația că am vizitat doar un etaj din multele care se adânceau în subteran, nevăzute, dar pline de promisiunea unor descoperiri memorabile.

*Rubrica „Bibliotecă de scriitor” a fost inițiată în 2016 pe site-ul Bookaholic, unde a strâns câteva zeci de interviuri cu autori români.

✍🏻 Am 16 ani. Citesc. Îmi plac mai mult cărțile decât oamenii. Ele – cele adevărate – nu vor să te convingă de nimic, nu vor să aibă „dreptate”, scriați în „Exuvii”. Care este diferența dintre atunci și acum, s-a schimbat ceva?

Mă bucură trimiterea la Exuvii într-un interviu despre bibliotecă. Pe la începutul romanului, capitolul Cuiburi de hîrtie e chiar despre citit, despre legenda bibliotecii Agartha etc. Dacă la 16 ani îmi plăceau mai mult cărțile decît oamenii, azi îmi plac și oamenii în preajma cărora pur și simplu te simți bine pe lume. Sînt oameni ca niște cărți.

Ramific acum răspunsul la întrebare: cărțile ți le alegi. (Cum îi alegi și pe oamenii apropiați, nu?) După „chipul și asemănarea” ta. Spune-mi ce citești ca să-ți spun cine ești. Hîrtie de turnesol. (Bine, sînt și din cei care pur și simplu nu citesc, asta e altă poveste, nu comentez, cu siguranță își găsesc reazem în alt fel.) Pentru cărți trebuie, uneori, să ai răbdare. Și ele au cu tine. Cărțile așteaptă. E un timp al lor, al tău, cînd ți se deschid. Te atașezi de cîte una (nu mereu din prima) pentru totdeauna, te însoțește toată viața. Pe altele le uiți, le părăsești. Cărțile nu se supără. Sînt pentru alții. Poate vei reveni, din altă vîrstă a înțelegerii, poate îți vor spune și ție ceva, dacă le mai dai/ îți mai dai o șansă. Sînt, adesea, o formă de a vorbi în minte cu tine însuți/ însăți – prin gîndirea altcuiva, care funcționează ca o oglindă deschisă (through the looking glass) spre ființa ta necunoscută încă. Te exprimă, iar tu începi să îți explici multe, să te lămurești, să-ți extinzi propriul sensorium (unul dintre sensurile cuvîntului latinesc ar fi „loc al sufletului din creier”). Te fac să cazi pe gînduri, cărțile. Ăsta e cel mai frumos lucru pe care ele ți-l dăruiesc. Și te ajută la greu. Cînd ești singur. Cînd ești la pămînt. Cele scrise la persoana I singular sînt, poate, sprijinul cel mai mare. Oblic confesive, ascuns confesive, adesea. Autorul/ autoarea nu vorbește doar despre sine, ci despre lume, despre tine, iar tu simți asta. Se produce miracolul lecturii de identificare. Te identifici mai ales cu o gîndire, cu un fel de a vedea lucrurile (despre această frumoasă idee provenind de la teoreticienii Școlii de la Geneva, descoperiți în studenție, nu e spațiu aici!). Căci, da, avea dreptate Rimbaud, Je est un autre – eu e un altul. Depinde cine este acest… altul, ce (meta)morfoze, ce schimburi se produc între tine și cel care ești tu (și) ca ipseitate.

Te fac să cazi pe gînduri, cărțile. Ăsta e cel mai frumos lucru pe care ele ți-l dăruiesc. Și te ajută la greu. Cînd ești singur. Cînd ești la pămînt. Cele scrise la persoana I singular sînt, poate, sprijinul cel mai mare. Oblic confesive, ascuns confesive, adesea. Autorul/ autoarea nu vorbește doar despre sine, ci despre lume, despre tine, iar tu simți asta. Se produce miracolul lecturii de identificare.

Cărțile nu te trădează, ca oamenii, nu te părăsesc, nu te judecă, nu trag de tine, îți vorbesc și pe dedesubt, printre rînduri, în fel și chip, diferit, în funcție de cine ești, ce ești la un moment dat al vieții tale. Apoi, cărțile se schimbă odată cu tine, își schimbă ușor „configurația” la recitire. De fapt, recitirea e totul! Nu există decît recitirea, avea dreptate Nabokov, care spunea asta. Tu, în schimb, le judeci. Ești și nedrept – de la înjosimea ignoranței tale (simetrică cu înălțimea cunoașterii ample, a generozității generate de ea).

Cărțile se schimbă odată cu tine, își schimbă ușor „configurația” la recitire. De fapt, recitirea e totul! Nu există decît recitirea, avea dreptate Nabokov, care spunea asta.

E bine să ajutăm cărțile adevărate, să le desfacem din cuibul de buruieni sufocante, care le acoperă, buruieni de sezon, adesea imitatoare. Să le desfacem din cuibul interpretărilor meschine, toxice chiar, fie și atunci cînd intenția e bună sau răuvoitoare și din ignoranță. Din cuibul indiferenței, al orbirii. Recomand aici o carte importantă pentru mine, eliberatoare, descoperită imediat după ’90, Against Interpretation/ Împotriva interpretării, scrisă de Susan Sontag, care face o pledoarie pentru lectura-pasiune. Ca profesoară la Facultatea de Litere a Universității din București, de cîte ori mă opresc la cîte-un autor (mereu parcă neștiut sau distrus de sistemul școlar sau de profesori lipsiți de dedicație pentru literatură), desfășor pentru aproape două ore cîte o, de fapt, pledoarie – ca de la scriitor la scriitor, ca de la om la om, cu grijă și solidaritate. Studenții simt asta. Sper. Poate nu toți, dar sînt destui. Și mai și scriu, uneori, despre autorii „mei”, ființe abisale, unii duși spre „Partea Cealaltă” (ca să trimit la un titlu de poezie a lui Gellu Naum), alții aici, printre noi, mai mult sau mai puțin remarcați și prețuiți de publicul „larg”.

Cînd aveam 16 ani nu știam mai nimic despre autori. Cărțile aveau valoare în sine, fără marketing etc. Coperțile erau neutre, unele urîte de-a dreptul. Deschideam cîte-un volum la întîmplare, în librărie, de cîteva ori, și magia se producea. Sau nu.

Cînd aveam 16 ani nu știam mai nimic despre autori. Cărțile aveau valoare în sine, fără marketing etc. De cele mai multe ori nu erau nici fotografii pe coperți, nimic pe spate, vreun text de captatio benevolentiae. Coperțile erau neutre, unele urîte de-a dreptul. Deschideam cîte-un volum la întîmplare, în librărie, de cîteva ori, și magia se producea. Sau nu.

În teza mea de doctorat, susținută în 2002 și publicată în 2015 cu titlul Autorul, un personaj, puneam o lumină puternică mai ales pe autor (o ficțiune necesară). Mă interesa ființa care scrie, misterioasă, prezent-absentă, ca pisica din Cheshire – cu imaginea asta începe, de altfel, cartea. Cea mai mare surpriză, în acest sens, a venit în 2017, cînd l-am zărit într-o filmare pe Marcel Proust, cîteva secunde, un tînăr coborînd o scară, pierdut printre alții. Ce emoție! Am pus-o de zeci de ori, chiar dacă nu e sută la sută sigur că în înregistrare e chiar el! Și să adaug că am primit acum cîteva zile din mai multe părți deodată și o fotografie în care se pare că ar fi Eminescu, într-un grup. E prea mică imaginea, fotografia e luată prea de departe, dar chiar și dacă nu e el, tot m-am bucurat, ajunge și numai ideea că ar putea fi Minunescu (cum semnează undeva, la sfîrșitul unui poem mai puțin cunoscut).

Între timp lucrurile s-au schimbat radical. Prezența autorului e, uneori, chiar excesivă – și prin autopromovare (facebook, Instagram). Sînt niște consecințe (eu zic că sînt și nefaste). Dar asta e altă discuție.

✍🏻 Aveți idee câte cărți sunt în bibliotecă? Țineți o evidență a lor, le-ați organizat după un sistem anume?

O mulțime! Mii. Nu cred că mai găsiți ușor în București atîtea ca la noi. Nu e de laudă, cred că e o boală. Ar mai trebui să renunțăm la ele, dar nu putem, aici semănăm foarte bine eu și Bogdan. La ale noastre, adunate o viață, s-au adăugat și cele – din copilărie pînă acum – ale Alexandrei, fata noastră (Danda, cum îi spunem noi, și care e mare acum, are 22 de ani). Apoi, Bogdan e critic literar, multe intră în  bibliografia lui pentru o plănuită Istorie a literaturii. Foarte atent și la aparițiile cele noi, se tot umple casa cu de toate. Și mai scrie și despre artele vizuale, teatru, politică, se tot adună. Primim de la edituri, de la autori.

Stăteam pe Jules Michelet, la etajul patru al unui bloc interbelic cu șase nivele și a venit în vizită un prieten sculptor care s-a îngrozit de ce-a văzut. El a gîndit rapid totul în volum și greutate și ne-a spus că sîntem un pericol pentru tot blocul, la o adică – o tonă de hîrtie. Cînd ne-am mutat și a trebuit să golim apartamentul, biblioteca a intrat în zeci de saci. Locul unde stăm azi e, iar!, ticsit, stau cărămizile de hîrtie și sub pat, pe sub mese, scaune, pe dulapurile pentru haine. Avem și două camere la parter, unde pînă și canapeaua și fotoliile sînt ocupate de cărți. Stau acolo ca niște musafiri de hîrtie. În locuința veche, în biroul lui Bogdan erau teancuri pe jos, făcuse cărare pînă la balcon. Așa ceva am văzut cîndva doar în casa lui Ovid S. Crohmălniceau, Croh, cum îi spuneam noi, cenacliștii de la Junimea. Cînd am fost prima dată în vizită la el s-a întins înaintea ochilor o priveliște absolut entuziasmantă. La el erau „poteci” începînd de la intrare, duceau spre toate încăperile. Așa mi-a plăcut de el, de Croh! Abia ne-am făcut loc pe niște scaune, ne temeam să nu răsturnăm vreun teanc. Paradis!

Odată am chemat un instalator să repare niște fire la o lustră defectă. S-a suit pe un scaun așezat pe o masă. La un moment dat, oftînd, mi-a spus: „Aveți o casă frumoasă, păcat că o strică hîrțoagele astea. Eu, dacă aș fi în locul dumneavoastră, le-aș arunca pe toate!”. Na, chestie de estetică! Omul avea și dreptate. Probabil a văzut și praful, pe care de jos eu nu-l vedeam. A fost drăguț, s-a oferit să mă ajute gratis să scap măcar de o parte din ce se întindea sub el.

Biblioteca e aranjată, cît de cît, de Bogdan. Pe „secțiuni” (rafturi pînă în tavan): literatura străină la etaj, cea română (dar și filozofia, teoria literaturii/ culturii, teatrul, filmul, istoria, sociologia) la parter. Sus, în cea mai mare dintre camere, corpul cu englezi/ americani/ australieni, cel cu francezi, corpul cu „spanioli” (mai ales latino-americani), cîteva rafturi mai jos cu asiatici, corpul cu germani și, de la jumătate în jos, cu estici (la care țin foarte mult), rușii deasupra. Pe la poale, unde sînt și albume de artă, literaturi… exotice. În corpul de bibliotecă orizontal, volume de/ despre artă și colecția legată de București. Tot în camera asta, corpul de bibliotecă cu volume de poezie universală cumpărate de-a lungul timpului și de mine, din liceu pînă azi. Mi-au fost de mare folos pentru. Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie (un ditamai cărțoiul de poezie de 300 de pagini destinat, inițial, studenților mei de acum vreo 15 ani care nu aveau chef de poezie absolut deloc): le-am recitit aproape pe toate și am preluat citate din multe dintre ele. Azi ar fi fost mai ușor, poate, cu Google etc.

Dar să continuăm plimbarea prin casa noastră… În hall, pe jos, pe lîngă pian, pe pian, amestecate, mai ales apariții editoriale recente (bine, adunate de vreo doi, trei ani încoace!). Sub o masă, avangarda (apariții mai noi, corpul de bibliotecă cu avangarda e separat). Chiar și la intrare, în vestibul, o etajeră frumoasă, veche cu amestecate. În dormitor, altele trei, mai ales cu noutăți sau… de mare interes. Și în fosta cameră de serviciu, unde era pînă acum cîțiva ani biroul meu, am strîns tot felul, numai ale mele, două ziduri pline de sus pînă jos. Sînt aici nu de toate pentru toți, ci de toate numai pentru mine – de la știință, biologie mai ales, la tomuri despre construcții de poduri și tunele, pînă la biografii și scrieri de călătorie (nu le citesc pentru „turism”, au apărut demult, ci pentru poezia din ele). Să precizez că pe majoritatea rafturilor din casă volumele sînt dispuse pe două rînduri. Practic, totul se dublează. Cam știm pe unde sînt cele căutate, chiar dacă stau ascunse pe rîndul din spate.

Țin foarte mult și la biblioteca de filozofie și teorie (nu doar literară) care e la parter. Cînd eram în facultate cărțile astea mă atrăgeau mai mult decît romanele, povestirile, poezia chiar.

Dar poate ar trebui să vorbesc nu despre ordinea bibliotecii, ci și despre dezordine, despre felul în care se depun tomurile care ajung în casă, cum se lipesc ele de teancuri mai vechi, cum se amestecă între ele, cum încep să se dezvolte ca lianele pe lîngă fotolii. Și despre felul meu de a le găsi prin… mediumnitate (glumesc, ceva de felul ăsta ar fi, le „simt”, chiar dacă nu sînt la locul lor).

✍🏻 Biblioteca are o poveste a ei? Sunt și volume din alte biblioteci – a părinților sau a prietenilor, de pildă?

Biblioteca făcută din biblioteci e… stratigrafică. Cărțile-s legate de anumiți oameni, de anumite secvențe de timp, de o anumită lumină din… trecuturi, de povești prin care au ajuns în casă. Acum cîțiva ani le-am reluat pe cele cumpărate la sfîrșitul liceului și în facultate. Am dat acolo de semnele mele, cu creionul, pe margine, un întreg cod – de la mici spirale la linii pe orizontală, verticală, acolade, flori stilizate, pătrate, puncte, cifre, litere cu majusculă chiar – știu exact ce înseamnă și acum, după 30 de ani. O rețea, dacă ar fi adunate, a ceea ce m-a format (pe lîngă toate celelalte – ale vieții, dar și muzici, filme care tot revin în mintea mea). Îmi amintesc cîte o împrejurare în care le-am cumpărat sau primit. De pildă, îmi amintesc o zi friguroasă, cu soare, la începutul anilor ’90. Vorbeam cu prietenul meu George (prozatorul Gheorghe Crăciun) despre Hrabal. Aveam în bibliotecă mai multe de-ale lui, în franceză, de pildă o cărticică în format poche, Lettres à Doubenka, tradusă după vreo 20 de ani într-un format mare, impresionant. E o carte tulburătoare, în care personajul ăsta, Hrabal, e ce poate fi mai atașant. Scriitorul ceh era un necunoscut la noi, nu începuseră traducerile masive. Și am pornit cu George în plimbare, ne-am oprit la niște buchiniști de la Universitate. Pe scările Facultății de Istorie, o mulțime de volume și, printre ele, surpriză, unul de Hrabal, din anii ’80. Nici nu știam că fusese tradus în română! Am deschis O minune în fiecare zi și, pe prima pagină, cineva scrisese cîndva cu stiloul: „Pentru Simona, cu drag”, cam așa ceva.

Mai am povești din astea. De pildă, acum vreo 10 ani eram la New York cu Dan Lungu și Lucian Dan Teodorovici. Le tot vorbeam eu despre David Foster Wallace cu mare entuziasm. Și am ajuns nu mai știu în ce piațetă, era seară, Lucian a plecat la hotel, eu și Dan am văzut o măsuță cu două scaune și pur și simplu ne-am așezat acolo. Iar pe măsuță… o carte de eseuri a lui Wallace. Uitată de cineva. Lăsată acolo? Eram la camera ascunsă? Am răsfoit-o iar și iar. Mai vorbeam noi ce mai vorbeam, iar o răsfoiam, și tot așa. Chiar îmi venea s-o iau, dar nu se cuvenea, dacă o uitase cineva? Dar dacă o lăsase ca pe un cadou? Îmi pare rău acum că n-am luat-o!

Să mai dau o secvență. Nu mă pot abține, dacă văd pe cineva citind, să nu fac în așa fel încît să ghicesc ce citește. În România mă prind foarte repede. În tramvai sau autobuz, pe vremuri, nu mă sfiam să întind puțin gîtul și să mă uit peste rîndurile vreunei cărți din mîinile cuiva din apropiere. Ghiceam în stil! Se mai lega și cîte-o conversație. Dar cel mai frumos dialog l-am avut cu o fată într-un parc din Paris. Am trecut pe lîngă ea, am văzut titlul, m-am așezat pe bancă, am intrat în vorbă. Citea La vie est un songe de Calderon de la Barca. Odată eram la Institutul Francez, la coadă, să înregistrez cărțile alese. Era o fată în fața mea, ținea la piept Les chants de Maldoror. Așa m-am bucurat! Am intrat în vorbă. „Lautréamont?”, am zis, ca pe o parolă, complice. Și fata mi-a răspuns: „O tîmpenie, ne-au dat-o la bibliografie!”. Mi s-a pus un nod în gît. Și aș putea continua.

Am moștenit și biblioteci, dar nu am avut unde să le aducem pe toate. Din cea de la mătușa Viorica și unchiul Gigi am preluat doar volumele despre compozitori și despre țări îndepărtate. Ultimele îmi sînt foarte utile pentru o carte la care lucrez de un deceniu (cum fac eu, cu mai multe în paralel). Am asistat acum un an și la golirea unei case. Urma să fie vîndută. Cărțile, puse la perete, teancuri, așteptînd parcă să le „înfieze” cineva. Mi-am ales cîteva sacoșe, dar le-aș fi luat pe toate! Apoi a venit un buchinist și a cumpărat o grămadă pe mai nimic. A și lăsat, din cele care nu s-ar vinde, credea el, nici cu un leu. Greșea. Săracele cărți, săracii autori! Abandonate și abandonați! Am moștenit volume din biblioteca prietenului nostru Mircea Nedelciu, din biblioteca profesorului nostru de teoria literaturii, Ion Vasile Șerban, sau din cea a celei mai delicate ființe de pe lume, care era prozatorul Mihai Dragolea. Am dat, printre altele, și de Lucrări în verde cu sublinierile și notațiile lui Mihai, pe margine. E impresionant să citesc/ recitesc cu semnele lor, făcute cu creionul, cu hîrtiuțe cu notițe, uneori. Recitesc multe împreună cu ei.

Mai și dăm din ce avem. În general, mă codesc să dăruiesc cărți, nu toți se bucură. Cînd eram profă la țară, pe vremea odiosului, am dăruit multe elevilor mei, fiecare a primit ceva, amintire de la mine, la despărțire. S-au bucurat foarte tare copiii, pentru unii, în afară de manuale, poate era singura carte de literatură din casa lor. Le mai duc studenților, la Facultate (odată, în loc de volume, le-am dăruit mici mostre cu parfumuri). Dubluri dă și Bogdan studenților apropiați, absolvenților care i-au devenit prieteni și care ne mai vizitează.

✍🏻 Cum a început pasiunea pentru lectură?

Cu… Vărul Pons de Balzac a început. Copil foarte mic fiind, am mîzgălit cartea cu pixul și creionul. Scriam și eu!, în felul meu, asemic. Am regăsit-o mai tîrziu: avea foi rupte, dar am citit-o așa, pe sărite și fără început. Mi-a plăcut foarte tare. Bine, o astfel de lectură e posibilă dacă nu te interesează „acțiunea”, ci lucrătura de sclipiri, gîndirea autorului proiectată în ființe și lucruri. Sigur că mi-am luat și un exemplar întreg. Am scris și o poezie care se numește Vărul Pons. E în Cartea plantelor și animalelor care a apărut nu demult. Despre Pons și despre trifoiul cu patru foi. Ultima oară cînd am luat-o din raft era plină de trifoi cu patru foi pus la presat, îmi amintesc că găseam la tot pasul acum cîteva veri. Ce surpriză îmi făcea vărul Pons!

Prima carte de care-mi amintesc a fost una despre  flori, de la tata. Era lucioasă și, pe copertă, un dedițel violaceu, de munte. Trebuia să facem fișe pentru școală cu ce citeam în vacanță. Am făcut cîte una fiecărei plăntuțe, o și desenam. Poate de aici pasiunea mea pentru biologie, cine știe? De la mama l-am primit pe Pinocchio. Cel mai mult mi-a plăcut de Greier. Dacă n-ai prin preajmă un îngeraș să te-nvețe de bine, e folositor și-un greieraș, mă gîndeam. Prima carte pe care am cumpărat-o eu, pe la 11 ani, a fost Dicționarul școlarului (ne și trebuia pentru școală). Și ce carte! Mintea mea de copil fremăta în fața paginilor ei. Tata avea în bibliotecă cîteva rafturi de polițiste. M-am apucat de ele. Îmi plăcea că simțeam ceva: frica (era acolo un criminal!).

Poezia nu m-a atras multă vreme. Nu știam ce e poezia. Niște versuri, catrene, fără legătură cu mine. Nici după cărțile pentru copii nu mă dădeam în vînt. Le primeam ca premiu la școală. Dar mai scăpa și cîte una pentru oamenii mari. De pildă Evoluția speciilor animale, pe care profesoara mea de română, doamna Maria Leuștean, scrisese: „Premiul I se acordă elevei Popescu Simona, cl. a VI-a, pentru învățătură și purtare excepțională”. Aveam 12 ani. Îmi amintesc perfect ziua cînd am început s-o citesc, nu înțelegeam mare lucru, era scrisă într-un limbaj care mă depășea, dar mă străduiam. De la lumină (și concentrare, poate), literele s-au făcut o clipă roșii, apoi verzi. Fosfene!

Și mai era biblioteca orașului (Codlea), bibliotecară era doamna Lavinia Ionescu, stătea în blocul nostru, la etajul trei. Cu băiatul ei, Marius, și cu Dana, prietena mea cea mai bună, aveam un fel de club de lectură. Citeam tot felul. Voiam să ne facem cercetători, exploratori. Cel mai mult din paginile alea ne plăceau cuvintele. Nu se foloseau în viața de zi cu zi. Erau din altă lume. Și ea mă interesa, lumea asta paralelă, pe ea voiam s-o cunosc, s-o cuceresc.

Apoi au venit cărțile adolescenței, citite în gînd și cu cei trei prieteni ai mei, Andrei (Bodiu), Marius (Oprea) și Caius (Dobrescu). Întîlnirea cea mai importantă atunci a fost cu Antologia de poezie americană și cu Panorama poeziei universale îngrijită de A.E. Baconsky. Și cu antologia poeților germani din România, Vînt potrivit pînă la tare. Fondatoare, cum s-ar zice. Ne-au destupat mințile.

Dar pasiunea pentru lectură s-a intensificat și s-a metamorfozat cînd a venit și scrisul. Altfel citești cînd și scrii. Se adaugă ceva, un alt fel de atenție. Și, uneori, cititul devine scris (în minte). Cînd e o carte care te exprimă, ceea ce citești – citești ca și cum ai fi scris tu.

✍🏻 Sunt cărți la care țineți foarte mult dintr-un motiv sau altul?

Țin la cele cu autograf. La cele dăruite anume mie de cîte cineva. La una despre magie pe care am primit-o de la Gellu Naum. Țin la ce-am adus cu sacrificii (n-aveam bani!) din Străinătate prin anii ’90. Am făcut foamea ca să mi le iau. Cu ce-am dat pe ele puteam mînca și eu ca lumea, așa m-am mulțumit cu baghete de la colțul străzii. Am luat, de pildă, romane ale autorilor din țările foste comuniste, mai ales ale celor mai tineri, din generația mea, despre care nu știam nimic. Aș fi luat și poezie, dar esticii nu erau încă traduși, nu cu poezie, nu prezentau interes, probabil. La prima mea descindere la Paris, din cauză că nu aveam destui bani, am stat și am citit ore în șir în oraș, în picioare – sau pe cîte o canapeluță, dacă se putea. Ba chiar, la Fnac, și pe jos, m-am luat după alții. În loc să mă plimb, eu mă mutam de la o librărie la alta. Mă duceam și la Beaubourg, la bibliotecă, unde era acces liber la raft și era deschis pînă tîrziu. Apoi am descoperit o librărie care avea program  pînă la miezul nopții.

Am cumpărat și de la buchiniști. De pildă, prin 2000, pe mai nimic, Maison de jour, maison de nuit de Olga Tokarczuk. Era tînără, necunoscută, desigur, prima ei carte tradusă. Am răsfoit-o din curiozitate, o poloneză cu alură de băiat. Mi s-a părut, deschizînd-o de cîteva ori la întîmplare, că seamănă cu Exuvii, avea un capitol întreg despre ciuperci. După un an aveam s-o întîlnesc pe Olga și să vorbim despre asemănările dintre noi. Am cumpărat atunci și o carte cu sticluțe de parfum pe prima copertă, se numește Scents of Time. Am luat-o și pentru titlu. Să adaug Sferele (Sphères, în franceză) lui Peter Sloterdijk, am dat o gramada de bani pe cele trei volume (fiecare de vreo 700 de pagini), dar ce comoară pentru genul de cititor care sînt eu!

Se vede care sînt cărțile la care țin cel mai mult cu ochiul liber. Unele dezmembrate de la recitit.  Zilele trecute am reluat Contingență, ironie și solidaritate a lui Rorty, probabil mi-a și căzut pe jos, paginile erau amestecate, parcă „aranjate” de vreun motan Murr (personajul lui E.T.A. Hoffmann).

Ar mai fi niște volume pentru copii. Le-am cumpărat de la Institutul Francez acum 20 de ani, cînd era fetița mea mică. Aș fi vrut să fac din ele obiecte unicat, cu textele mele, păstrînd formatul – de pildă, una avea pe copertă ochi care se mișcau dacă o clătinai. O carte care să te privească, da, aș fi vrut să fie! Nu-i timpul pierdut.

Și mai țin la volumele pe care nu le mai găsesc! Probabil le-am împrumutat și nu au mai venit înapoi sau or fi pierdute printre altele. Pe unele nu mai am cum să le cumpăr. Pur și simplu nu se mai găsesc. Naturalis Historia a lui Pliniu (pe care am împrumutat-o de la cineva acum un an) sau eseurile lui Descartes (erau la un moment dat pe un site la vreo 300 de lei, dar le am în franceză, ediția din 1880). Uneori mi se pune pata să iau te miri ce – despre covoarele orientale, despre cele oltenești, despre dantele, despre jucării, despre parfumuri sau despre… nasturi. Hodoronc-tronc. Sînt pofte intense, asemănătoare cu cele din copilărie, cînd vrei ciocolată sau înghețată și te perpelești dacă nu le ai. Are și creierul poftele lui… Acum ar vrea Animale cu cochilii, tuburi și căsuțe de Mircea Tufescu. Și am comandat deja Frumos de Jon Fosse (pe care nu o mai găsesc nicăieri prin casă).

✍🏻 Scrieți tot în Exuvii: „Îmi amintesc bine voluptatea obositoare și amețitoare cu care citeam Dicționarul școlarului, cel cu coperte galbene, cartonate, o voluptate asemănătoare cu aceea a înotului sub apă cu ochii deschiși. (…) Ce să mai spun ce nebunie a fost când am descoperit DEX-ul! Alunecam de la un cuvânt la altul, fără să mă uit la explicații, despicam valuri de cuvinte, de sensuri pe jumătate ghicite, nefolositoare”.

Da, așa era, un fel de amețeală, cînd eram copil sau adolescentă. Mă duceam spre cărți care aveau adîncime/înălțime și vîrtejuri, vortexuri, ele mă atrăgeau. Mă aruncam în ele ca într-o apă adîncă, parcă așa am formulat în Exuvii. Îmi plăcea și să nu înțeleg tot. Ghiceam, adăugam de la mine. Așa a fost și cînd am început să citesc în limbi străine, mai apelam la dicționare, dar mă încînta senzația cuvintelor pe jumătate clare și pe jumătate neînțelese, ambigue. Suplineam cu imaginația mea (în imaginație intră nu doar scene, narațiuni, ci și senzații, idei). Eram…. coautoare. De fapt, cînd citim, noi toți sîntem, mai mult sau mai puțin, coautori. Înțelegeam ce voiam eu, extindeam, augmentam realitatea de acolo.

DEX, o carte fascinantă despre lume, cu sensuri și pe orizontală, dar și pe verticală, pe care o poți răsfoi aiurea, ca pe o narațiune făcută doar din cuvinte pe care le legi tu, ca într-un joc al tău, mereu altul. Era descoperirea mea de copil.

Cît despre DEX, da, o carte fascinantă despre lume, cu sensuri și pe orizontală, dar și pe verticală, pe care o poți răsfoi aiurea, ca pe o narațiune făcută doar din cuvinte pe care le legi tu, ca într-un joc al tău, mereu altul. Era descoperirea mea de copil. Citeam pagini la rînd, lumea se desfășura în fața mea, eu adăugam fotograme, scurtmetraje virtuale, cum ar veni, în mintea mea. În studenție aveam să dau peste scriitorii care făcuseră din Dicționar motorul literaturii lor, principiu de re-construcție a romanului. Vorbesc despre prozatorii așa-numitei Școli de la Tîrgoviște – Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu. Ce surpriză! Și ei, la rîndul lor, dăduseră peste ideea narativității non-liniare a dicționarului într-un roman, Adela de Ibrăileanu. Și ce literatură au făcut! Ei, da, cu totul și cu totul pe gustul meu, pentru mine!

✍🏻 Am amânat întâlnirea noastră pentru că rafturile erau decorate cu obiecte de Crăciun. Să înțeleg că biblioteca funcționează și ca un cadru pentru mici expoziții sezoniere? Sunt obiecte prezente permanent pe rafturi?

De Crăciun scot din cutiile coborîte din raftul de sus al debaralei globuri, ornamente, îngerași, căsuțe, pitici, jucării pe care le asociez cu copilăria. E un timp al copilăriei. Încerc să-l prelungesc cît mai mult. Am globuri de cînd eram mică, sînt și de cînd Bogdan era băiețel. Apoi tot ce am primit sau cumpărat pentru Danda. Ținem bradul mult timp, uneori pînă în februarie. Cînd luam, pe vremea comunismului, cîte o creangă mare, care avea simetria unui brad, atîrnată pe perete, o țineam pînă în martie, de ziua mea și-a lui Bogdan (sîntem născuți în 10 și 11, ani diferiți).

Altfel, da, sînt pe rafturi tot felul de cartoline, de obiecte frumoase, fotografii cu scriitori sau fotografii de familie cărora le-am găsit rame vechi, de alamă aurie sau lemn încrustat. Undeva, sprijinite de teancul de Gombrowicz, sînt fotografiile cu Gellu Naum adolescent și cu Lygia Naum copil, în picioare pe un scaun. Puțin mai încolo chiar un afiș cu Gellu Naum tînăr, frumos, privind undeva în adînc, cu ochii larg închiși. La raftul cu poezie e una cu Mircea Ivănescu, alta, mică, cu Dimov. Am cumpărat de la MNLR fotografii cu scriitori. Eminescu cel frumos, Caragiale în costum de arnăut. Sînt și niște obiecte. Niște lari, niște figurine, un fel de netsuke, despre care vine vorba într-una dintre cărțile mele preferate, Iepurele cu ochi de chihlimbar. Cred că de la À rebours a lui Huysmans n-am mai dat de așa o carte.

✍🏻 Ce fel de cititor sunteți? Și care este relația cu cărțile din bibliotecă?

Un cititor avid. Dependent. Foarte selectiv (deși în selecția mea intră zeci de volume!), un cititor care e și autor – lectura se dublează, sînt atentă și la cum face, cum scrie autorul, cum se descurcă, ce idei îi vin, cum le atribuie un vălătuc de senzații, cum construiește. Apreciez enorm partea asta, sînt atentă la compoziție, la detalii, la sintagme, cuvinte, senzorium, cartea e valoroasă pentru mine și dincolo de nivelul de suprafață – poezii sau narațiuni, eseuri.

Un cititor dezordonat sînt. Dezordinea e necesară, utilă, creatoare de… creativitate. În jurul patului tot felul, pe masa mea de lucru cărți deschise peste cărți deschise, îmbrățișate. Citesc în paralel. Informația fuzionează neașteptat de frumos.

Un cititor dezordonat sînt. Dezordinea e necesară, utilă, creatoare de… creativitate. În jurul patului tot felul, pe masa mea de lucru cărți deschise peste cărți deschise, îmbrățișate. Citesc în paralel. Informația fuzionează neașteptat de frumos. Mi-am făcut și un raft, pînă la urmă, de citit înainte de culcare. Le iau la întîmplare. Nu sînt doar cărți de literatură. Nu mai citesc romane cu aceeași răbdare. Trebuie să aibă o căptușeală de altceva ca să mă mai prindă. Recitesc mult. Dar sînt mereu și în căutarea a tot ce e nou, cu adevărat interesant. Căutarea asta continuă pe Net. Sînt… Pac-Man (din primele jocuri pe computer), înaintez și înghit hămesită tot felul de lucruri bune, gustoase pentru… minte, inimă și literatură. Să mai adaug că citesc mai multe cărți în paralel.

Corpurile de bibliotecă preferate sînt de cîțiva ani cele ale esticilor, din fostele țări comuniste. Cărți mai puțin frecventate. Mi-a plăcut întotdeauna să citesc ce nu citește toată lumea. Uneori am impresia că de unele comori am dat doar eu. Și cîțiva, the happy few. Dacă ar fi să dau un singur exemplu, m-aș opri la Raymond Roussel. Pun pariu că în afară de mine și de Dan Stanciu, nu l-a citit nimeni în România! Bine, noi l-am moștenit de la Gellu Naum. Am eu colecția mea de nestemate.

Mi-a plăcut întotdeauna să citesc ce nu citește toată lumea. Uneori am impresia că de unele comori am dat doar eu. (…) Dacă ar fi să dau un singur exemplu, m-aș opri la Raymond Roussel.

Dar poate că ar trebui să pomenesc și pdf-urile muuultor cărți pe care le am stocate pe un hard disk extern. Le-am descărcat de pe site-uri mai ales în 2020, cînd editorii au fost foarte generoși. În pandemie nu a fost doar teroare, ci și magie. Puteai să vezi gratis spectacole, să intri prin muzee și mai ales să descarci cărți, o grămadă: Proust, Musil, Edmund de Waal, Marele Gatsby etc. Bine, pe astea le aveam în casă pe hîrtie, dar le-am luat pentru studenți, le-am trimis și lor. Altfel, mie îmi place să citesc pe ecran. Foarte mult chiar!

Pe lîngă literatură, de cînd mă știu mi-au plăcut cărțile de toate felurile, cu o singură condiție – să aibă ceva poeticitate în ele, ceva care să te uimească, să te… devieze. Din studenție am rămas cu pasiunea pentru teoria literaturii, pentru teorie în general. Mi se pare cea mai apropiată de poezie, prin intensitate și densitate. De pildă, toate volumele Școlii de la Geneva. Sînt și foarte atentă la tot ce e „extrem-contemporan”, cum se zice azi.

Ar trebui să vedeți și „bibliografia” mea de la Cartea plantelor și animalelor – cărți și cărticele adunate din copilărie, de la Lumea tăcerii, superba carte de adîncuri a oceanologului Jacques- Yves Cousteau, la Lumea animalelor a lui Brehm sau de la Annie Dillard la Thoreau. Despre unii dintre ei (dar și despre alții) am scris în cartea asta cu „floră și faună”.

✍🏻 Ați făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Îmi amintesc că i-am propus unui buchinist să îi dau niște cărți noi-nouțe (în librărie cred că erau peste 100 de lei) pentru Kalevala. A acceptat. Apoi am găsit-o în altă parte cu 5 lei. Și demult am întîlnit un băiat care vindea o istorie a picturii pe care eu o știam bine din copilărie, o avea în bibliotecă mătușa mea Augustina, sora mult mai tînără a tatălui meu, o fată cu 12 ani mai mare ca mine. O aveam și acasă (cumpărată dintr-un anticariat), a băiatului era cam deteriorată, dar el vindea doar cartea aia și asta m-a făcut să mă opresc, curiozitatea. L-am întrebat cît cere. Voia în schimb o prăjitură. Ne-am dus la cofetărie, am luat mai multe prăjituri, i-am lăsat și niște bani. Personajul, fascinant, a intrat în romanul Rubik. Ne-a făcut o vizită la o ședință de lucru și apoi l-am luat cu noi la Lăptăria lui Enache, de la TNB, să cunoască scriitori. A fost copleșit. I s-a dat multă atenție.

✍🏻 Aveți obiceiuri legate de lectură sau de scris? Dar obiceiuri legate de cumpărarea cărților (din librării, anticariate, din orașele pe care le vizitați etc.)?

Cînd eram studentă, am dat la Cluj peste o carte fără autor, singurul exemplar. Am cumpărat-o. Nu știam că peste 30 de ani aveam să-i scriu o prefață Catastihului amorului. La gura sobei, un roman din 1865.

Îmi plăcea să citesc la mare, prin natură, dar vorbesc undeva în Exuvii despre asta și despre senzația cititului împreună cu o uriașă luminozitate sau cu umbra răcoroasă. Și despre cum citeam cocoțată în copac, în pod, la înălțime, cum ar veni.

Nu pot să scriu decît cu sentimentul că sînt Acasă. Nu pot în Străinătate sau mai știu eu pe unde, la altul în casă.

Obiceiuri de scris? Scriu direct în laptop, pentru că lucrez cu mai multe versiuni, mut lucrurile dintr-o parte într-alta, le răsucesc. Se poate și pe hîrtie, dar mi-e groază să transcriu, mă plictisește groaznic asta. Hîrtia este pentru primul draft, pentru improvizație, uneori nici nu mai înțeleg grifonările. Am multe caiete, carnețele cu tot felul. Bune de aruncat la gunoi, dar le păstrez și pentru o anumită expresivitate vizuală, pentru dezordinea lor grafică, asemică. Ce e cu adevărat prețios rămîne în cap – și trec ani de zile, își găsesc dezvoltarea pe hîrtie (pe ecran) cînd trebuie.

✍🏻 Țineți cont de recomandări sau de cronici când alegeți o carte sau aveți mai degrabă încredere în instinct?

Am ajuns la o vîrstă cînd știu ce mă interesează. Țin cont rareori de recomandări, doar dacă vreo recenzie mă convinge prin stil, prin inteligență artistică (au din plin și unii cititori, nu doar unii autori! – iar scriitura mă convinge că am de-a face cu un select cititor). Sînt destui care amestecă lucrurile, se iau și ei după alții, care se iau după ei. Sigur, pînă la urmă nu contează! Îl avem, deasupra tuturor, pe marele expert/estet care e Timpul. Dar parcă uneori îmi pare rău. Multă diversiune, mulți amatori care fac jocurile – mici, dar totuși…

Mă bucură cîte o sugestie de la cîte un adevărat cunoscător într-ale literaturii. Cîndva, preferatul meu dintre cei care îmi vorbeau despre cărți era Alex. Leo Șerban. Exquis!

Acum vreo 15 ani apăruse un blog, Terorism de cititoare. Îmi plăcea de Lucia T. (așa semna cititoarea, misterioasă, cu trimitere, desigur, la Doamna T.). Avea gusturi bune și o reală (și amplă) cunoaștere a literaturii. Lucia T. nu făcea compromisuri, nu avea parti-pris-uri, nu se afișa (dimpotrivă!), era serioasă, ne întîlneam în păreri de multe ori. Mi-am dorit s-o cunosc, ne-am văzut într-o bună zi. Am stat împreună cîteva ore. A abandonat, la un moment dat, blogul. Am încercat s-o conving să-l reia. Degeaba. Îmi amintesc și de zum, capricornk13, alexandru, caligraf, dragoș c., cinabru – scriau cu inteligență și despre cărți netraduse la noi (cîțiva locuiau în străinătate).

Bine, eu despre bloggeri am scris mai demult, era un fenomen interesant prin 2000. Fără fițe, fără like-uri și fără zeci de followers la vedere, fără profit, fără autopromovare etc. Dedicați, pur și simplu, literaturii, cu desfășurări ale discursului de escortă (norocoasă cartea pe care o escortau) mai lungi, uneori în episoade. Dar fenomenul a apus, din păcate. Am salvat totuși, de la Lucia T., o cronică amplă la Lucrări în verde. Altfel, s-a șters tot! După un timp am dat de tine, Lecturile Emei: scriai într-un stil profesionist, fără exaltări din acelea care uniformizează (pentru unii totul e exaltant, amestecă cele bune cu mediocrele, iar cînd nu sînt exaltați distrug cu nonșalanță vreo minune de carte). M-am bucurat cînd mi-ai spus, acum cîțiva ani, că vrei să faci și cu mine o secvență legată de biblioteci. Și am tot amînat… pînă acum. De cîte ori ne întîlneam ne spuneam că trebuie să ne vedem, da, și să nu îmbătrînesc prea tare pînă o să-mi faci pozele (că așa era formatul). Și iar am amînat. Și chiar am îmbătrînit între timp. Era bine să facem pozele alea acum cîțiva ani!

După critici nu prea mă iau, cu cîteva excepții. Unii scriu, previzibil, despre amicii lor, scriitorii din orașele lor, grupul lor, generația lor etc. Acum e și facebook-ul (nu am pagină, precizez, dar pot să mai vizitez domeniul, dacă chiar vreau). Am văzut cum merg lucrurile și acolo. Do ut des.

Au apărut și vlogurile. Preferatul meu este, de departe, TheBookchemist. Profund, agreabil, smart. Sau poate sînt subiectivă, pentru că el vorbește despre ce îmi place și mie. L-am descoperit acum cîțiva ani buni. Îl tot recomandam studenților de la scriere literară (și nu numai). Uneori îmi era de ajutor, de pildă cînd vorbea despre postmodernism și post-postmodernism. Îmi era mai ușor să le explic studenților cum stau lucrurile după ce îl auzeau pe băiatul ăsta, care era student, pe atunci, ca și ei. Am mai dat și de alții de pe-afară. Dar nu-s mulți cei buni. Unii, jalnici, ca peste tot. La noi, ca vloggeriță de cărți o știu pe Ruxandra (Gîdei), care mi-a fost studentă – ne-am întîlnit mai mult în virtual, că am intrat în pandemie. Cursul însemna dialog în scris, spontan, pe WhatsApp – ceva foarte interesant, ar merita publicat. Probabil mai sînt și alți booktuberi OK, dar nu-i știu eu. Nu (prea) urmăresc.

✍🏻 Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Cea mai veche? Am cîteva de la 1850, franțuzești. Am una de Iulia Hașdeu din 1880. Dar am pomenit deja de ediția din 1880 a eseurilor lui Montaigne.

✍🏻 Și cele mai recente volume intrate în bibliotecă?

Cele mai recente? La noi în casă intră cărți aproape zilnic. A venit și azi un curier. Bogdan e critic literar, scrie despre cărți, amîndoi sîntem profesori la Litere. Mi-a adus Moș Crăciun Ierburi uitate. Tare m-am bucurat, că eu am dat acum mulți ani peste ce scria autoarea, Mona Petre, care avea un blog, se numea, dacă nu mă-nșel, chiar Ierburi uitate, dar nu era nicăieri numele ei, ceea ce mărea misterul.

Zilele trecute am fost din nou pe la Tîrgul Cărții, magazinul cu cărți second-hand de pe Magheru, de lîngă Cărturești. Am stat de vorbă cu librarul, un băiat deștept. L-am întrebat de ce romanul lui Wolfe Privește înger către casă costă 90 de lei și Sub vulcan al lui Lowry doar 5 lei? Poate că ar trebui să vorbească cu cel care pune prețurile și care știe, în general, ce e bun, după cum am constatat. Am fost impresionată că era la vînzare În răspăr al lui Huysmans la aproape 90 de lei. Ei, asta da carte! Dar, totuși, 90 de lei? Am aflat că prețurile le face… algoritmul (mi-a explicat băiatul cum funcționează). Măi, al naibii algoritm! Dar mai dă și rateuri! Prețurile celor două cărți de 90 de lei, altfel minunate, erau o greșeală, dar meritau, față de altele care nu sînt decît erori (supraevaluări). Sigur că am plecat de acolo, ca de obicei, cu un teanc de cărți noi-vechi, printre care și Privește-i pe arlechini, singurul Nabokov care îmi lipsea. Pe cea mai ieftină am dat un leu, dar aș fi plătit și mai mult, pentru că venea vorba, pe cîteva pagini, despre păpușile kachina (despre care am scris și eu cîndva). Meritau paginile alea două, numai ele, mai mult de 1 leu! Am adăugat Marea, marea de Iris Murdoch (l-am ascultat vorbind frumos despre roman pe TheBookchemist), apoi am constatat că o aveam, și Operele alese ale lui Hlebnikov, amîndouă 3 lei! Neprețuite!

Îi am pe lista de urgențe pe Ben Lerner, Școala din Topeka (urmează să-mi vină din America și The Hatred of Poetry, tot a lui Lerner, cadou de la prietenul nostru Cristian Moraru) și Fizica tristeții a lui Gheorghi Gospodinov. Pe site-urile pe care m-am uitat i-au dat niște fraieri trei steluțe lui Gheorghi. Acum mi-e și mai clar că e foarte bună, nici n-are cum să fie altfel! Punem aici un emoticon, fățuca zîmbitoare, să nu se supere „evaluatorii” pe mine. Pe autor, pe Gospodinov, l-am cunoscut cînd eram foarte tineri. E personaj episodic într-un (fel de) roman pe care sper să-l public curînd.

✍🏻 Aveți genuri literare preferate? Dar unele care nu vă atrag deloc?

Îmi plac toate cărțile unde poezia există sub o formă sau alta, cum spuneam. O găsești și în cele de știință, de biologie, de/despre arhitectură, arte vizuale, filozofie, de la cei vechi (în frunte cu presocraticii), la Deleuze și Guattari, Michel Serre, Sloterdijk (Sferele), Meillassoux (ce idee frumoasă corelaționismul lui!), Hans Blumenberg (un titlu promițător: Lizibilitatea lumii), David Bohm (cu pledoaria lui pentru plenitudinea lumii), Timothy Morton etc. etc. O găsești în albume de artă, atlase, tomuri vechi și așa mai departe.

Nu îmi plăcea, pînă de curînd, teatrul. Nu-mi plăcea dialogul nici în unele romane. Dar lucrurile s-au schimbat. L-am descoperit, la un moment dat, pe Jon Fosse, profesorul de scriere literară al lui Karl Ove Knausgård, cel din urmă cunoscut pe tot mapamondul. Dar Fosse e… un clasic în viață în Norvegia – o spune și studentul lui cel recunoscător.

De plictisit mă plictisesc cărțile „motivaționale”. Am mai primit și le-am pus deoparte. Dar îmi plac, altfel, pe Insta, niște scurte înregistrări cu sportivi, de pildă, care spun ceva mobilizator în două-trei fraze pornind de la propria experiență. Pică bine. Mai sînt și replici din filme, tot  pe Insta. Și  fragmente de înregistrări pe INA (Institut National de L’Audiovisuel). Și ele pică bine.

✍🏻 Îmi puteți recomanda câteva cărți mai puțin populare (sau mai puțin cunoscute) care merită citite?

Dacă tot am pomenit de el, Catastihul amorului. La gura sobei, roman din 1865. Ar trebui să fie în toate manualele. Nu-l găseau studenții mei pe nicăieri, dar eu le vorbeam despre autorul presupus al dublei cărți cu entuziasm. E o comoară. Am scris o lungă prefață pentru o ediție care urmează să apară curînd. Aș recomanda să fiți cu ochii pe Editura Tact de la Cluj. Eu sînt o fidelă a lor. Un prieten, Vasile Leac, mi-a recomandat de curînd și o librărie interesantă, Dispozitiv Books. Au lucruri pe care nu le găsești în alte locuri. Aș lua de la ei ceva care se numește Creative Theories of (Just About) Everything. Poate e OK.

Recomandări… Mie îmi plac cărțile atipice, experimentale, cele care nu merg la publicul larg, alea care iau două, trei steluțe, deși eu le-aș da cinci, dacă m-aș ține de de-astea.

Le fac recomandări studenților, liste întregi. Nu se poate să scrii literatură fără să-ți placă multe și diverse sau rămînînd doar la generația ta, doar la literatura română. Lista mea de poeți, în „casting”-ul de la Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie. Sînt acolo de toate felurile, din toate timpurile, de peste tot, poeți-personaje ale cărții pe care am gîndit-o ca pe un spectacol de teatru, ca pe un film, de-aia am pus lista la sfîrșit, ca la filme, cînd se derulează genericul de final pe o muzică unificatoare, parcă. Sînt trimiteri și în romanul Rubik, la literatură, experimentală, desigur, cum e și Rubik-ul: la romanul… ergodic (nu spun ce e asta, las misterul să plutească!).

✍🏻 Cărțile pe care le-ați scris au un loc anume în bibliotecă?

Sînt risipite pe niște rafturi. Zac și cîteva pachete sub pat, au rămas acolo pentru că nu le-am dat, cînd au apărut, unora, altora, am fost zgîrcită. De fapt, nu-mi place să le dau oricui. Pe de altă parte, mi-e și jenă să dăruiesc din cărțile mele. Și mai am un raft gol pentru cărțile care vor veni! Glumesc, n-am nici un raft gol, dar cărțile vor veni. Tot felul!

✍🏻 Sunteți mulțumită de bibliotecă sau încă visați la o bibliotecă ideală?

Biblioteca mea e una ideală. Găsești tot ce vrei, tot ce e important pentru mine: literatură, filozofie, istorie, biologie, cărți inclasabile. Dacă-mi lipsește ceva, cumpăr.

✍🏻 Aveți povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Cînd eram copil credeam că, dacă dormi cu o carte sub cap noaptea, îți intră în cap, într-un fel sau altul, măcar fragmentar. Altceva? Nu știu cît e de amuzant, dar am o mică bibliotecă și în debara!

✍🏻 Tot în Exuvii scrieți „Dacă aș fi fost adolescentă (…) i-aș fi citit pe Proust, pe Joyce, din snobism, pe Kirkegaard sau mai știu eu ce”. Cum vi se pare publicul nostru de cititori, sunt mulți snobi într-o bulă și așa redusă ca dimensiuni?

Snobii sînt o categorie prețioasă. Ei cumpără. Mai ales ce e la modă, pe val. În materie de cărți nu dau doi bani pe modă, pe ce e pe val etc. Ce e val, ca valul trece. Sînt puțini autorii profunzi, care construiesc ceva nou, unic, în literatură. Ce e nou se vede… mai tîrziu! Pe Joyce, Proust, pe Kierkegaard îi tot recitesc (am eu lista mea cu autori pe care-i vizitez an de an). Ultimul are o carte, Repetiția, foarte apropiată de preocupările mele legate de o carte la care scriu de niște ani. E despre cum se recreează lucrurile prin reamintire, prin reinterpretare, prin reluare, prin dialogul versiunilor lor în timp etc. Legăm și de Diferență și repetiție a lui Gilles Deleuze, care se citește ca un roman de idei, cu personaje conceptuale.

Aveți câteva versuri despre cititori în „La umbra pustietăţii în floare. Duhului meu”:

„Cine nu ştie că şi el cititorul e un om acolo
n-are nici timp nici răbdare
vrea să se instruiască să-nflorească frumos conversaţia
să aibă sujeturi
(ce-ar putea să-i transforme?).
Uite, duduia asta care citeşte pe sărite
caută repede finalul
o biată femeie
şi copilul la prima lui carte obosind obosind
şi mama lui înţepată cu aere de deşteaptă
fără să deosebească binele de rău
subliniind de zor să rămînă acolo pe veci urma ei
şi domnul cel în vîrstă atît de elegant (Nu-i place.
E altfel obişnuit. Se întoarce la clasici. Surîde. Foarte bine!)
şi binevoitoarea doamnă fără discernămînt
continuînd pînă la capăt rînd cu rînd silitoare şi fără nazuri
uitînd de la o pagină la alta
şi tînărul care nu iartă nimic nu se lasă
şi tînărul care se lasă (cu veşnica lui frică de Prof)
şi tocilarul şi omul-moluscă
mucedul poetastru breslaşii grăbiţi veştejiţii
şi atîţia cărora nu le mai ajută la nimic.
Să te laşi în mîinile lor?!
Să te laşi în mîinile lor…
De-atîtea veacuri li se face curte…”

Păi, cam așa e, nu-i așa? Deși a trecut timp mult de cînd scriam asta, parcă în Juventus-ul din 1994. Aș mai adăuga azi niște categorii… Totuși, în Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie, spun că adevăratul cititor e nemuritor. Un autor extins! Cunosc astfel de cititori. Ar putea, la rîndul lor, să scrie literatură, sînt oameni extraordinari. La ei îmi doresc să ajungă cărțile mele.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.