Care-i treaba cu homarul?

on 19.02.2018 at 20:52

cronică de Ana Uluceanu

David Foster Wallace a ajuns la mine în aura căpătată în ultimii ani, aceea de autor-fetiș al hipsterilor, și prin discursul său din deschiderea anului universitar la Kenyon College din 2005 numit This Is Water (care între timp, ca o ironie a sorții, a ajuns un viral de tip inspirațional). Așa că publicarea volumului de eseuri Care-i treaba cu homarul? în traducerea Ancăi Dumitrescu și a Laviniei Gliga (Black Button Books, 2017) a venit să demonteze eventualele preconcepții pe care le aveam despre el. De fapt, încercând un exercițiu al onestității, trebuie să recunosc că textele din Care-i treaba cu homarul? nu numai că au depășit așteptările, dar au avut de-a dreptul efectul unei palme peste față.

Precizia ascuțită a observațiilor, cultura vădită, controlul perfect al termenilor – toate acestea intimidează, însă caracteristica ce zdruncină cititorul din scaun este intransigența autorului, maniera exhaustivă cu care Wallace descrie realitatea. În observațiile lui se strecoară și remarcile caustice, dar toate par să pornească dintr-un spirit de justițiar. De altfel, eseurile sale sunt pline de figuri antipatice, însă nu este vreodată lipsit de indulgență până și în privința acestora – probabil dovada cea mai bună se găsește în „Sus, Simba!”, unde Wallace dedică pagini la rând descriind turneul de campanie electorală din 2004, unde a fost alături de echipa lui John McCain (pe care unii dintre noi ni-l amintim cu groază din 2008, an electoral în care a candidat din partea Partidului Republican împotriva lui Barack Obama). Wallace îl umanizează pe McCain, pierzător în fața lui Bush în acel an, privindu-l îndeaproape și atribuindu-i tot felul de amănunte înduioșătoare. Plasarea lucrurilor în context și urmărirea lor îndeaproape fac realitatea tolerabilă, nu printr-o frumusețe redescoperită, ci prin amalgamul de detalii care fac o situație să fie emoționant de lumească.

Aceste doamne din Bloomington sunt, sau așa începe să-mi pară, inocente. În încăpere era ceea ce i-ar șoca pe mulți americani ca o lipsă clară, uimitoare de cinism.

Totuși, sunt momente când atitudinea aceasta își arată slăbiciunea. Abisul cauzat de un eveniment atât de trist precum atentatul de la 11 septembrie 2001 („Oroarea”, în cuvintele lui Wallace) suspendă nevoia de analiză. Ea nu își mare are rostul. În eseul „Cum s-a văzut de la doamna Thompson”, îl surprindem neputincios și paralizat în fața emoțiilor genuine ale vecinilor săi, pe care mecanismul acesta supra-analitic nu îi protejează în fața cruzimii. „Poate fi epuizant să ai în jurul tău oameni inocenți, cu adevărat decenți” admite Wallace, sugerând că el ar fi contra-exemplul acestor oameni. Se arată dezgustat de impulsul de a-și articula mereu reacțiile și observațiile: „Mai degrabă încerc să explic că parte din oroarea Ororii a fost să știu că, oricare Americă ar fi urât atât de mult oamenii din acele avioane, era mai degrabă America mea […] decât a acestor doamne”. În viziunea sa, superioritatea intelectuală îi este hybris, care odată scăpat de sub control, îl umilește și îi dezvăluie ignoranța.

Deși contradictorii, toate aceste ipostaze coexistă în interiorul aceluiași om. Elementul pe care îl găsim întotdeauna, indiferent de starea autorului, este mereu empatia. De unde aceste exerciții de înțelegere în profunzime? Probabil din teama copleșitoare, de atâtea ori declarată (și manifestată, dacă ne uităm la interviurile sale), că, la rândul său, nu va reuși vreodată să se facă înțeles, frică ce se reflectă apoi în ambiția de a reproduce lumea fără omisiune. Privind în esența lucrurilor pe care le spune, intervențiile sale nu sunt arogante, ci sufocate de îndoiala că nu va face dreptate celor la care se referă. Ne rămâne să presupunem că spera ca și ceilalți să aibă la fel de multă răbdare să ia în considerare toate aspectele care l-au făcut pe individiul David Foster Wallace să fie cine a fost.

De multe ori, tentativele oamenilor de a vorbi despre David Foster Wallace sfârșesc mai degrabă prin a fi stângace. Stângăcia noastră, a celor care încercăm să aducem atenție asupra autorului american, este sporită de exemplul de determinare pe care Wallace îl dă. Nu vrem să spunem nici mai mult, nici mai puțin decât merită, însă nu găsim întocmai formularea potrivită. Putem în schimb să dăm mai departe vestea că există un autor care poate descrie întocmai acel lucru pe care-l simțeam pe vârful limbii, dar căruia nu îi puteam da glas. Una dintre cărțile sale este Care-i treaba cu homarul?.

Bonus track: eseul Consider the Lobster în lectura lui David Foster Wallace