Carte de căpătâi – Ai toată viața înainte, Romain Gary

Nu am fost niciodată de acord cu listele alea de tipul x sute de cărți care nu trebuie ratate într-o viață. Până la urmă, ce consideră cineva ca fiind o carte de purtat în minte și suflet până la sfârșitul vieții sale e o opțiune total subiectivă. Asta până când am citit prima oară, în urmă cu vreo șapte ani, romanul cu care Romain Gary a păcălit juriul de la Goncourt și-a luat a doua oară premiul. “Ai toată viața înainte” (Editura Univers) a apărut în Franța în 1975 sub pseudonim – Emile Ajar, iar adevărata identitate a autorului s-a aflat după sinuciderea acestuia, cinci ani mai târziu. Dar cum restul e cancan, să revenim la carte.

Mi-am început anul cu recitirea bijuteriei ăsteia pline de învățăminte strecurate printre rânduri de poveste înduioșătoare și m-am gândit că e fix genul ăla de roman care nu trebuie ratat într-o viață de om, de unde și textul acesta.

Parisul imigranților și-al curvelor, al copiilor proveniți din intersectarea celor două lumi, care sunt obligați prea devreme să își uite vârsta, e mediul pe care Gary îl alege pentru a-și spune povestea. Și pentru că lumea asta e îngrozitor de greu de purtat, scriitorul contrabalansează și lasă depănarea poveștii în seama vocii și stilului vorbit al unui puști. Mohamed/Momo, micuțul arab crescut de madam Roza, bătrâna și obosita evreică, “totdeauna foarte corectă pe plan rasist”, “o femeie delicată, în ciuda kilogramelor ei”, ne-nvață supraviețuirea – “Un singur lucru știu să fac bine: să fug. Fără asta nu te descurci în viață.”, și ne bagă în suflet motive mii de empatie și înduioșare: “Pe stradă se spunea că e o femeie fără inimă și-i adevărat că n-avea pe nimeni care să se ocupe de inima ei. Rezistase așa, lipsită de inimă, până la șaizeci și cinci de ani de greutăți și erau clipe în care trebuia s-o ierți.”

Romain Gary construiește o mână de personaje (nenea Hamil – vânzătorul de covoare, tanti Lola – travestita, fost campion de box în Senegal, doctoral Katz, blonda Nadine) și le lasă prinse cu ațe, ca pe niște păpuși, între degetele lui Momo, copilul devenit prea repede om mare. Totul pare o scenetă bine ticluită de mama lui adoptivă, Roza, care crede că “primul lucru de protejat la un copil e sensibilitatea” și-atunci face tot ce îi stă în putință să apere acest bun, și Momo, care vrea să știe de unde provine și-ncearcă să-și găsească locul într-o lume dură și cu poli schimbați – “Nimeni nu moare astăzi de prea multă sensibilitate.”

Gary, deși se folosește de limbajul amuzant al unui copil de 10 ani, spune adevăruri grele și poate pentru că alege să le spună așa povestea capătă și mai multă greutate/candoare – “Nu mi-e rușine că-s arab, dimpotrivă, dar Mohamed în Franța înseamnă măturător de străzi și mână de lucru ieftină. Nu-i același lucru ca un algerian. Și apoi, Mohamed sună tâmpit. E ca și cum ai zice Isus Christos în Franța, toată lumea se prăpădește de râs.” (text scris în urmă cu 40 de ani!); “Madam Roza spunea că găoaza e lucrul cel mai important în Franța împreună cu Lodvic al XIV-lea…”; “M-am oprit în fața unui cinema, dar era un film interzis pentru minori. Îți vine să râzi când te gândești la șmecheriile care-s interzise minorilor și la toate celelalte, la care au dreptul.”; “Mie unu mi-e scarbă de heroină. Mucoșii care se droghează se obișnuiesc toți cu fericirea, iar asta nu iartă, având în vedere că fericirea e cunoscută pentru stările ei de abstinență.”

“Ai toată viața înainte” e-o pastilă dulce-amară, învelită într-o copertă galbenă, care-ți vâră-n oase, printre altele, și unul dintre citatele mele favorite din lumea cărților: “Oamenii țin la viață mai mult ca la orice și e chiar amuzant, când te gândești câte minunății există pe lume.” Allez, așadar, aveți toată viața înainte să “rumegați” asta!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.