Cătălin Pavel: „Orice descoperire devine automat o parte din biografia ta”

Cătălin Pavel a publicat anul trecut volumul Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, la Editura Humanitas.

„Uneori nu ne rămâne decât să reconstruim sentimentele plecând de la cultura materială – chiar dacă asta pare o ambiție neștiințifică. În preistorie de exemplu, acolo unde sursele scrise lipsesc, arheologia e singura metodă, bună-rea, de a înțelege ce se întâmpla într-un cuplu. Cum altfel să aflăm cât de străină (sau nu) ne este o îmbrățișare anonimă din Epoca Fierului? Studiile de caz propuse în acest volum arată că dragostea n-a apărut odată cu romanul. Dar și că obiectele – şi oasele –, oricât de fragmentare, spun ceva ce textele despre iubire nu vor putea niciodată spune. De la mormântul lui Adam și al Evei la cele ale soldaților din Primul Război Mondial, de la papirusul orfic de la Mangalia la inscripțiile dintr-un bordel pompeian, cititorul e invitat să participe la un experiment neobișnuit în dinamica istoriografică a iubirii. Nu prin genealogii culturale, ci prin murdărirea sistematică a mâinilor – ca în arheologie.“, scrie autorul.

Atunci cînd ajungi la diverse situri arheologice ai o idee despre ce urmează să descoperi împreună cu echipa?

Cînd faci săpături e ca atunci cînd deschizi în grabă un sertar cu hîrtii din liceu sau din facultate. Nu se poate zice că n-ai o idee despre ce e înăuntru, dar asta nu te împiedică ca, două ore mai tîrziu, să fii în același loc cu sertarul pe genunchi, după ce ai avut deja vreo zece mici revelații.

Atunci cînd ai descoperit statueta romană a lui Eros, ți s-a părut un moment potrivit? Se leagă aceste descoperiri și de biografia celui care le descoperă?

Nu există moment nepotrivit pentru descoperirea unui cap de marmură. Cu excepția cazului în care ai avion a doua zi dimineață și statuia va fi dezgropată de ceilalți, fără tine. Dar statuile și alte „comori” nu au deloc rolul principal în arheologie, nefiind decît o bucurie secundară. În orice caz, orice descoperire devine automat o parte din biografia ta. Asta probabil pentru că ele ne intensifică timpul minții, sunt mici călătorii la pachet, ca să zic așa.

Dacă ar fi fost posibil, ai fi păstrat vreodată ceva din ceea ce scoteai la lumină?

Nici un arheolog nu păstrează descoperiri făcute pe șantier. Nu doar pentru că legea n-o permite; în primul rînd e ceva care n-are cum să-ți treacă prin minte. Ar fi ca și cum un medic de la maternitate ar lua și el acasă în fiecare zi cinci-șase copii. Dar dacă un arheolog chiar ar fi obligat să păstreze ceva pentru el, pot să spun că ar păstra, din reflex, tot, pentru că orice fleac poate fi senzațional. Ce faci dacă afli că un oscior oarecare pe care l-ai aruncat era singurul os de papagal găsit vreodată în Dacia? Or, nici măcar depozitele nu sînt suficient de încăpătoare. (Există șantiere unde arheologii se gîndesc la un depozit nou doar după ce bucătăreasa șantierului nu mai poate deschide ușa cămării de sacii cu cioburi depozitați temporar). Dacă un arheolog ar putea să ducă descoperiri acasă, ar fi suficientă o campanie ca să ajungă să doarmă în stradă.

Au fost frustrante anumite limite ale arheologiei de „a ști” mai multe despre oamenii care s-au iubit?

Foarte ! Dar, cînd jucăria e doar un băț, îți mai pui și mintea la contribuție. Orice frustrare care fierbe în tine poate fi o sursă de progres, dacă te ține cazanul. Scriind Arheologia iubirii m-am întrebat și eu, ce pot să deduc realmente din faptul că aceste două schelete de la Hasanlu sînt îmbrățișate ? În orice caz, nimic din subtilitățile dragostei lor din timpul vieții. Din friza mausoleului din Halicarnas pot eventual deduce ceva despre cum e proiectată dragostea Artemisiei pentru Mausolos în mitologia politică, însă de data asta îmi lipsește cu totul carnalitatea ei. Oricum, cînd a putut cineva din exterior să înțeleagă ce se întîmplă într-un cuplu, chiar și din ziua de azi?

Cum ai calibrat lentilele arheologice prin care abordai dragostea de cupulu, poveștile și contextele aferente și lentilele literare?

Păi după cum știința are o componentă retorică, și istoriografia trebuie să aibă o dimensiune literară. Mommsen și Churchill au fost istorici care au luat, la 50 de ani distanță, premiul Nobel pentru literatură. Dacă îi citești pe Xenopol sau Pârvan, ca să nu mai vorbim de Iorga, ce te pune pe gînduri nu e faptul că aveau multă informație la bord, ci faptul că înțelegeau mersul lucrurilor. Ca să scrii istorie trebuie să înțelegi, nu doar să știi. Iar limitele înțelegerii noastre sînt destul de bine corelate cu limitele limbajului nostru. De cîteva decenii, sinteza istorică a cam dispărut de pe piață și a fost înlocuită cu studiile de detaliu, iar în paralel istoria și arheologia s-au funcționărit teribil, rămînînd un fel de prestidigitații factuale ale specialiștilor. Nu trebuie, bineînțeles, renunțat cu nici un chip la acribie, iar uneori ca să ajungi unde vrei să ajungi trebuie să treci printr-o demonstrație fastidioasă, asta e, nu ai de ce să-ți curtezi publicul. Totuși, istoria în sens larg, incluzînd deci și arheologia, nu poate fi scrisă de tehnicieni.

Dacă ar fi să fie și civilizația noastră îngropată sub pămînt, cine ai vrea să te descopere peste milioane de ani?

Este întrebarea pentru care m-am apucat de arheologie… Că veni vorba, cei care se ocupă de preistorie și paleontologie cunosc extraordinara încăpățînare a oaselor, care își văd de treaba lor zeci de mii de ani, cu noi încă în ele, iar odată fosilizate, milioane de ani, cu ultimul nostru gest genetic redesenat în silicați, calcit, pirită și mai știu eu ce, și chiar și atunci ceva material organic, ceva căldură deci, poate să rămînă prinsă înăuntru. Dar nu știm dacă pentru cei care ne vor descoperi noi vom fi o preistorie de o înduioșătoare înapoiere, sau din contră, o culme de neconceput a civilizației. Indiferent cum ar fi, dacă e musai ca un arheolog să-mi descopere oasele, sper să fie cineva fericit în dragoste.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.