Cezar Ioan, vinul.ro. Despre cum să-ți transformi viciul în profesie

Cezar Ioan este jurnalist, editor al primei publicații lunare despre vin și fondatorul platformei vinul.ro, prima platformă online dedicată vinurilor în România. 

Un interviu despre pasiunea pentru vin și pentru povestit, despre cum învățăm despre vin citind, și apoi bând, despre mirare, curiozitate și înțelepciune. Și o poveste extrem de frumoasă la final... 

Dacă ai vrea ca lumea să știe un singur lucru despre afacerea ta, care ar fi acela?

Că știm să-i învățăm pe oameni despre vin.

Care e povestea Vinul.ro?

În 1998 eram un jurnalist generalist care cocheta (și) cu cronica de restaurant pentru un ziar local din Cluj-Napoca, când l-am întâlnit pe cel care avea să-mi fie mentor - un jurnalist elvețian care edita (între altele) o revistă (supliment gratuit al unor ziare) despre vinuri pentru cititorii de limbă germană din Elveția, Austria și Germania. M-a fascinat când mi-a spus că despre vin se învață în primul rând citind - tânăr băutor fiind, dar fără educație în domeniu, eram înclinat să cred că înveți bând - și când a început să-mi povestească despre vin în termeni culturali. Mi-a adus niște reviste. Am început să citesc. Iar peisajul din fața ochilor, când beam o sticlă de vin, s-a schimbat: a căpătat profunzime, culori noi, gusturi și mirosuri pe care nu le mai simțisem. Dar mai ales mi s-au activat asocieri de idei noi și am avut parte de călătorii ale imaginației pe care nu le avusesem. Am decis că trebuie să aflu mai mult și, trei ani mai târziu, imitam inițiativa lui, văzând cum crește piața vinului de la noi, cum crește comunicarea despre el și interesul publicului, dar și cât de puțin știau conaționalii mei despre vin. Am discutat cu ziarul pentru care lucram atunci și am primit ok-ul să încerc să găsesc finanțare în rândurile industriei producătoare, urmând ca - dacă găsesc bani pentru acoperirea costurilor și un profit pentru ziar - să fiu lăsat să încep. Am găsit banii și așa a început drumul meu de la jurnalist la antreprenor. Suplimentul se numea „Connaisseur”. Când ziarul a decis, după aproape trei ani, că nu mai merită să ofere publicului suplimente gratuite, am continuat să scriu despre vinuri încă alți trei ani, pe site-ul vinul.ro - pe care mi l-a făcut un prieten mult mai tânăr și mai priceput. Nu câștigam bani din asta, dar era plăcut și provocator. După o vreme, activând într-un domeniu dedicat industriei vinului, am găsit interes din partea unor crame producătoare pentru susținerea financiară a unei reviste care să promoveze cultura vinului în România - și așa a apărut revista tipărită Vinul.ro.

Ce te-a determinat să îți faci propriul business?

Sunt unul dintre cazurile fericite: am reușit să-mi transform viciul în profesie. Așa că rareori mi se întâmplă să resimt că muncesc - în general simt că fac exact ce-mi place (dincolo de poanta evidentă, nu e vorba numai de băut - e și despre citit și scris). E o combinație bună să am business din ceva pentru care aș fi plătit oricum. 

Ce te motivează? Ce îți dă energie?

Curiozitatea, în primul rând - am disponibilitatea și înclinația de a mă mira de ce văd în jurul meu și de a-mi pune întrebări. De-aici, al doilea factor - și anume dorința de a schimba ceva în bine în ceea ce fac, atunci când curiozitatea mă conduce la anumite concluzii. Să nu uit succesul - aș fi ipocrit să nu spun asta, cred pe toți ne motivează.  

Ce te inspiră?

Înțelepciunea - atâta câtă pot eu să înțeleg. Și frumusețea.

Care este cel mai greu lucru cu care te confrunți?

Propriile mele limitări intelectuale și de timp, care mă împiedică uneori să „scot capul din cutie” și să văd exact ce-și doresc oamenii să afle citind despre vinuri. Mai concret, uneori sunt foarte idiot. Și dau și aici doar un exemplu concret: am mers odată, cu un grup de amatori în ale vinului, într-un tur pe la mai multe crame. Am degustat și povestit cu enologii și cu grupul timp de 4-5 zile, ca să-mi dau seama, în ultima zi, înainte de plecare, că amatorii înțeleseseră din discuțiile noastre cu tehnologii-gazdă că „aciditate” egal „acidulație”. Diferența dintre ele era ceva ce putea fi explicat sau exemplificat în 15 secunde - dar nu-mi trecuse prin minte s-o fac.

Cum te-a afectat criza?

Am lucrat mult la un proiect în premieră pentru România, în care sunt consultant de comunicare: o inițiativă de solidarizare a celor mai renumite crame din regiunea Dealu Mare pentru a crește calitatea și notorietatea vinurilor de aici, prin autoasumarea unor criterii de producție care depășesc în rigoare prevederile legale și prin acțiuni comune sub aceeași umbrelă, a „brandului de regiune”. Am pregătit un calendar de evenimente și de comunicare pe termen de un an, dar am și reacționat rapid la nevoile punctuale induse de criză, organizând o campanie de „donații pentru donatori”, constând în cele mai bune vinuri din regiune, care au fost trimise persoanelor (celor care-și doreau acest lucru) care au sprijinit financiar Crucea Alb-Galbenă din România și inițiativa #ScutPentruSpital. 23.000 de lei s-au strâns ca urmare a acestei campanii - o sumă poate nu spectaculoasă, dar binevenită -, iar numele regiunii Dealu Mare a fost prezent în atenția unei categorii de concetățeni pe care ne-o dorim aproape de cultura vinului.

Cum crezi că se vor schimba lucrurile în perioada următoare pentru tine? Ce rămâne? Ce dispare?

Dincolo de spălatul mult mai des pe mâini? Sper să reușesc să citesc mai mult, să înțeleg mai mult și să scriu (comunic) mai mult.

Ce simți că ai învățat în perioada asta?

Realmente, că în orice criză e și cel puțin o oportunitate. Și nu mă refer la cele financiare, ci de înțelegere.

Cum ai ținut legătura cu echipa ta? 

Lucram de mai mulți ani de la distanță, ne întâlneam fizic la degustări și / sau pentru socializare. N-a fost o schimbare mare.

Ce brand românesc îți place?

Aș fi tentat să spun Rompetrol, chiar dacă nu mai e, azi, românesc (dar a izvorât de-aici și a devenit brand aici). Mi-a plăcut foarte mult viziunea prin care un nume „industrial”, să zic așa (numele era al unei răfinării, nici măcar al unei rețele de benzinării cu numele „la vedere") devine brand și se extinde dincolo de granițele țării. Îmi place Aqua Carpatica - mi se pare exemplar cum au reușit să se impună în timp relativ scurt într-o categorie (ape minerale românești) dominată de „mărci istorice”, care părea superaglomerată și fără perspective promițătoare de upgradare. Mai sunt, dar nu vreau să lungesc aici discuția - mai ales că nu-mi pot aroga vreo pricepere în domeniu.

Primele 3 cuvinte care îți vin în minte când spui România?

Energie, schimbare, creativitate.

Pentru ce ai opta dacă nu ai mai putea să faci ceea ce faci acum?

Diriginte. Glumesc puțin, dar chiar cred că e o poziție din care poți - dacă vrei, firește - să ajuți tinerii care își caută un drum, fie că ei știu că-l caută, fie că nu știu.

Un sfat / un gând pentru colegii de breaslă?

- Cinste și gramatică, vorba lui Caragiale (parcă).

Cum vezi ziua de mâine?

O nouă ocazie să mă mir, să învăț și să acționez. Sunt recunoscător pentru azi, iar dacă mâine mă va mai găsi aici să fac toate astea  voi fi încântat.

Trăim vremuri distopice. Cu ce carte ai asocia perioada asta?

Știi bancul cu șoferul care conducea pe contrasens pe autostradă, era evitat cu greu de cei care mergeau normal și aude avertisment la radio că o mașină se deplasează haotic în sens invers, după care mormăie pentru sine, în timp ce în jurul lui se umplea șoseaua de accidente: “Ee, parcă numai una!”? Cred că nu atât impactul CoVID 19 e distopia cea mai gravă, cât eșecul uman - cronic, generalizat - de a anticipa, planifica, organiza și comunica în mod cât de cât rațional realitățile înconjurătoare și reacțiile potrivite. Așa că asocierea mea ar fi (este, de fapt, pentru că asta citesc) „Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți”, de Roger Scruton.  

Se pare că perioada de izolare ne testează limitele. Care ți-e limita?

N-am ajuns la ea, nu știu - dar intuiesc că dacă s-ar fi prelungit lipsa de contact cu oamenii, cu cărțile, cu filmele, nu știu ce-aș fi făcut. Mărturisesc că n-am prea fost „o fată cuminte” în perioada asta.

Ai avut o perioadă de cotitură în cariera ta, până acum? Dacă da, ne povestești?

Nu cred în horoscoape (oricum, am înțeles că s-ar putea să funcționeze și dacă nu crezi): în horoscopul chinezesc sunt (parcă) șobolan, caracterizat de faptul că-și pregătește din timp mai multe ieșiri din vizuină. Îmi amintesc acum două astfel de cotituri, cred. Prima, când ideile pe care mă străduiam să le „circul” în industria vinului nu primeau niciun feedback, deloc. A durat vreun an și ceva, ajunsesem să mă conving că sunt un idiot mai mare decât crezusem. A doua cotitură, în urmă cu aproape 8 ani, când am constatat că ne merge prea prost (financiar) ca să ne mai permitem un sediu și am început să lucrăm de-acasă: vreun an și jumătate a fost realmente groaznic - eram nepregătiți cu toții și a fost un proces îndelungat și dureros să „nu ne iasă” planurile pentru că nu mai reușeam să comunicăm eficient și să le ducem la bun sfârșit. A trebuit să învăț să vreau mai puțin și să mă străduiesc mai mult.

Ce experiență memorabilă îți vine în minte legată de ceea ce faci acum?

Am o teamă groaznică de vorbit în public. Când îmi pregătesc pe o hârtiuță discursul pierd hârtia sau uit să mă uit pe ea, când nu mi-l scriu uit ce-am vrut să spun. Cel mai groaznic cred că a fost când am rămas încremenit, fără să am chiar și cea mai vagă idee despre ce intenționasem să spun sau cum să continui. Și a durat un timp care mie mi s-a părut o eternitate până mi-a revenit memoria. Cea mai frumoasă amintire… sunt mai multe: când mi-a apărut cartea Connaisseur fără ifose; când Parlamentul României a votat inițiativa instituirii unei Zile naționale pentru gastronomia și vinurile din România (o inițiativă pornită realmente „la o bere", alături de publicistul Cosmin Dragomir și de Chef Nico Lontras, și pentru care nici noi nu ne dădeam șanse reale de reușită).

Tuturor oamenilor le plac poveștile. Pot face magie în perioade critice precum cea pe care o traversăm acum. Spune-ne o poveste scurtă.

Suntem povești, de-aia ne și plac. Uneori „ne scrie viața”, alteori ne scriem singuri sau ne rescriem după cum ne-ajută amintirile. 

Îmi amintesc că aveam vreo 5 ani, creșteam la bunica maternă de mic. Bunica era genul de podgoreancă muncită (și zgârcită, credeam eu pe atunci), care în general se mulțumea să-mi dea de mâncare, să mă îmbrace și să mă lase liber să fac ce vreau - „până nu amurgește, atunci neapărat să fii acasă!” - era destul de relaxată. Din când în când, mă lua cu ea la “supermagazinul” socialist din centrul Focșaniului - parcă Unirea (sau Zimbrul?) - unde exista probabil singura scară rulantă pe o rază de 200 km pe care mă puteam juca. Sau poate nu era, și doar amintirea-mi joacă feste. Oricum, era aventura mea lunară. Țin minte cum căscam de fiecare dată gura, la propriu, la toate minunățiile pe care un băiat de 5 ani le putea descoperi acolo. Și m-am îndrăgostit de o pușcă mitralieră de jucărie. Model Kalașnikov, cu magazia de cartușe curbată și cu un bec roșu la gura țevii, care lumina intermitent când apăsai pe trăgaci… avea și-un mic difuzor care păcănea ca o armă adevărată, o nebunie totală! Mă rog, detalii. Important e că făcusem o pasiune, o fixație, o manie, pentru mitraliera aia și o bârâiam pe bunică-mea la cap să mi-o cumpere: că o vreau, că o merit, că nu pot trăi fără ea și pur-și-simplu-o-să-mor-de-adevăratelea dacă nu mi-o cumpără. Evident, bunică-mea nu mi-o lua niciodată. Țin minte că nu-mi dădea 15 bani să-mi iau o gogoașă de la colț, zicând că-mi face ea (parcă-mi aduc aminte că zicea mereu că „sâmbătă" - dar asta putea să-nsemne orice pentru un copil de patru-cinci ani, mai puțin „pe loc”!). 

Dar să revin: cred că o înnebunisem, îmi făcusem un obicei s-o „miorlăi” pe bunică-mea și de zece ori pe zi cu mitraliera aia - practic, ori de câte ori îmi aduceam aminte (și, cum ziceam, făcusem o fixație). Boon! La un moment dat, după multe săptămâni în halul ăsta, simțeam că victoria e aproape, mai ales că se apropia ziua când veneau părinții de la Buzău să ne vadă în weekend și știam că ei au bani mai mulți decât bunică-mea. Era vineri dimineața. Mă zgâlțâie bunica să mă trezească din somn, eu nu prea mă lăsam, și-mi zice: “Hai, scoală, o să ai o surpriză!”. Cum n-aveam decât jucăria-n minte, fac ochii mari și strig: „Mi-ai cumpărat mitralieraaaa!”. La care bunică-mea, poker face: “Nu, a fătat pisica”. Miau, mâța bătrână mușcată de-un șobolan cu care se luptase-ntr-o vară și care rămăsese strâmbă la bot de-i atârna limba mereu din gură, făta cu regularitate de două ori pe an câte 6-7 pisoi cu care mă jucam de-i oboseam eu pe ei. 

Multă vreme am crezut că mi-a rămas amintirea asta fiindcă reprezenta o traumă a copilăriei, că n-am primit mitraliera și-am mai fost și trezit din somn ca să aflu. Azi, știu că mai era ceva…

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.