China Miéville: limbaj și Limbajul

În viitorul îndepărtat, în timpul celui de-al treilea univers succesiv, urmașii umani ai unei mici planete de la marginea cunoscută a lumii sunt părtași la o apocalipsă lingvistică ce amenință să-i distrugă rapid.

“O apocalipsă lingvistică” sunt chiar cuvintele cu care China Miéville descrie ideea în jurul căreia gravitează romanul Orașul Ambasadei (fără a se reduce la ea). Și ca să aflați cum poate limbajul cotidian să declanșeze războaie trebuie să vă lăsați în voia unui autor cu o imaginație peste medie, ce pare să născocească lumi fantastice cu ușurința cu care respiră. Totuși, să nu vă înșele farmecul romanului ori aspectul skinhead punk al scriitorului: ele ascund o planificare meticuloasă și o formație academică.

Orașul Ambasadei este, în esență, un ghetou – o mică așezare de pe planeta Arieka, o colonie a statului Bremen. Populația băștinașă a planetei sunt ariekeii, numiți politicos Gazdele, niste ființe pe care oamenii nu le înțeleg dar cu care reușesc să coabiteze pașnic. De fapt, oamenii sunt cei tolerați: sunt puțini și se află la mâna Gazdelor pentru aerul pe care îl respiră, pentru energie și pentru majoritatea celor necesare vieții – pe care Gazdele le concep și le oferă printr-o biotehnologie complicată și unică. La schimb, ariekeii primesc câteva bunuri care le trezesc interesul.

Gazdele sunt făpturi diferite de oricare altele din universul cunoscut: au mulțimi de ochi poziționați pe tentacule, copite, o aripă cu care aud, case vii ridicate cu ajutorul biotehnologiei și, în primul rând, au Limbajul. Pot înțelege și exprima doar ce există, ce văd și experimentează.  Au nevoie de exemple și de existența fizică pentru a rosti și înțelege. Cuvintele lor nu au o semnificație, ci sunt reprezentări. Intuiesc nevoia de “mai mult”, de “altceva” și folosesc subiecți umani pentru a îmbogați Limbajul prin acțiuni fizice. Ca specie, nu au cum să mintă, dar nici nu pot să-și imagineze.

Povestea o vedem prin ochii lui Avice Benner Cho. Avice este eroina noastră, iar pentru Gazde – e o comparație. E o onoare să facă parte din Limbaj, așa că Avice se bucură de o oarecare faimă. Adultă fiind, părăsește planeta și devine scufundător în immer – un hiperspațiu ciudat și primejdios, în care deplasarea amintește – într-o oarecare măsură – de călătoriile corăbiilor pe mare. Dar Avice hotărăște să revină pe Arieka – fapt ce îi sporește notorietatea: pănă la ea, niciunul dintre cei plecați nu mai văzuse sensul întoarcerii în acest colț de Univers. În continuare, va lua parte la evenimente și va căuta soluții.

Comunicarea pe Arieka între oameni și Gazde se face prin interpuși: ambasadorii sunt ființe duble, indivizi identici care gândesc, acționează și se exprimă ca o singură entitate. Sunt special antrenați pentru dialogul cu Gazdele și nu toți îl reușesc. Dar cei care o fac sunt înțeleși de ariekei la un anumit nivel și crează legătura atât de necesară traiului uman pe planetă. Pe Arieka sosește însă un nou tip de ambasador, unul care se comportă ca două ființe diferite, iar vorba acestuia are efectul unui drog asupra ariekeilor: Gazdele încep să trăiasca doar pentru a asculta mesajele ambasadorului (cu pauze tot mai scurte între două “doze” de discurs), își neglijează din ce în ce mai mult viața și îndatoririle, iar dependența lor pune în pericol chiar supraviețuirea oamenilor. Ce este de făcut pentru a salva situația? Și, de fapt, se mai poate salva ceva ori este acesta colapsul unei societăți?

Embassytown este primul roman SF al lui China Miéville. A vrut să exploreze ideea unei relații de comunicare ce pare să funcționeze la nivel elementar, dar care folosește unelte complet diferite. L-a atras și noțiunea de minciună văzută, în același timp, ca element toxic și de emancipare. E o idee pe care a avut-o în copilărie. Pornind de la expresia englezească to speak with a forked tongue, care înseamnă să minți, a creat opusul – personaje ce pot comunica doar prin două glasuri și pot enunța numai adevăr vizibil.

În ciuda faptului că este plasată într-un imperiu interstelar, povestea lui Miéville îți induce diferite grade de claustrofobie: de la senzația de sufocare a ambasadorilor formați din două ființe obligate la ne-unicitate permanentă, la disperarea ariekeilor cu o dependență ucigătoare; de la regulile de conviețuire cu o lume de neînțeles, la neputința în așteptarea unei salvări îndepărtate.

Orașul Ambasadei este un roman deranjant, frumos, răscolitor, șocant. Iar unul dintre șocuri este cel cultural, pe care îl trăiești de la începutul cărții. În primele zeci de pagini, ești străin într-o lume străină, din care nu înțelegi mai nimic și care te fascinează fără să îți ofere explicații. Dar povestea lui Miéville reușește, cumva, să aibă asupra cititorului efectul pe care limbajul noului ambasador trebuie că îl are asupra ariekeilor. Nu îl înțelegi, te bulversează, se joacă cu mintea ta, dar bănuiești că va urma ceva ieșit din comun. Și vrei mai mult.

Orașul Ambasadei, de China Miéville

Editura Paladin, 2014

Traducere de Liviu Radu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.