Crăiasa Zăpezii, de Michael Cunningham

Barrett Meeks se întoarce, prin Central Park, spre casă. Iubitul tocmai i-a dat papucii printr-un SMS, iar Barrett reflectă la modul în care vârsta te face să îți domolești așteptările în dragoste și îți reduce intensitatea crizelor de despărțire. În modestul apartament comun în care locuiește alături de fratele său, Tyler, acesta încearcă să compună o piesă perfectă pentru apropiata sa nuntă: o declarație de dragoste desăvârșită pentru iubita lui, Beth, bolnavă de cancer. Iar perfecțiunea nu se lasă atinsă.

În acest tablou inițial, un frate vede lumina, iar celuilalt îi intră în ochi un ciob de gheață. Unul are o revelație nedorită și pe care nu știe să o interpreteze, celălalt caută înfrigurat – și pe tot felul de căi – apropierea de un miracol.

Crăiasa zăpezii, cel mai recent roman al lui Michael Cunningham (The Hours, Flesh And Blood, A Home At The End Of The World, Specimen Days, By Nightfall), este doar o aluzie la povestea clasică a lui Hans Christian Andersen. Cu toate acestea, titlul a fost motiv de ceartă cu editorul său – dezvăluie scriitorul. Pentru că, încă dinainte de a ști exact ce anume va cuprinde cartea, Cunningham știa care îi este titlul – în timp ce editorul considera că nu e posibil să asociezi cu o poveste pentru copii un roman despre oameni în derivă, miracole de iarnă fără instrucțiuni de folosire, boală, moarte și dependență de droguri. Dar paralela își are sensul, pentru că povestea lui Andersen este și ea una întunecată, despre un puști care are nevoie nu doar de salvare fizica, ci și spirituală. Despre un ciob de gheață din cauza căruia vezi lumea distorsionat, convins că ai în față singura imagine reală.

Revenind la povestea scrisă de Cunningham, eroii acesteia sunt oameni boemi și liberali, locuitori rătăciți ai New York-ului. Au multe calități, dar nu și o țintă – ori și-au ratat așteptările pe care le aveau când au pornit in viață. Cei care caută acțiune nu o vor găsi aici. Nu pentru că în paginile cărții nu s-ar întâmpla nimic – oamenii trăiesc și mor, au vise, deziluzii, servicii și pasiuni, obsesii, idealuri, nevoi și griji cotidiene. Dar, cu o mare doză de analiză și introspecție, Crăiasa zăpezii este o meditație poetică asupra vieții și a morții.

Într-un interviu pentru Biblioteca Publică din New York, Michael Cunningham își explica romanul spunând că iubește capacitatea umană de a vrea să ajungi mai departe. Dorința de a iubi mai mult, de a reuși mai multe decât îți sunt la îndemână, de a nu te opri – deși ești conștient de capătul drumului, de condiția de ființă muritoare. Încăpățânarea de a nu te simți împlinit. “Acești Homo Sapiens din gradină zoologică galactică nu pot fi mereu fericiți, chiar dacă au mereu la îndemână înghețata și emisiunile preferate” spune Cunningham, adăugând: “Cred că asta ne înrudește cu îngerii”.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.