Darul lui Jonas, de Lois Lowry

Nu-mi amintesc să fi spus de multe ori despre o carte de copii sau adolescenți că este “bună”. Să ne înțelegem: iubesc genul și sper să apuc pensia cu aceleași sentimente. Dar nu cred că “bună” este cuvântul cu care să descrii o carte pentru tineret – gravitatea acestei etichete îmi pare potrivită literaturii adulte. “Frumoasă”, da. “Luminoasă”, “amuzantă”, “ușoară”, “slabă”, “minunată” ori de-a dreptul “proastă” – sigur, de la caz la caz. Dar după primele pagini din Darul lui Jonas (The Giver, 1993), puteam deja să spun că aceasta este o carte bună.

Imaginați-vă că trăiți într-o lume în care nu trebuie să faceți alegeri. Toate au fost făcute pentru voi, în numele vostru, spre binele vostru. Dacă sunteți adulți, nu e cine știe ce exercițiu de imaginație – ați mai citit cărti plecate de la ideea asta, ați văzut filme, mulți dintre voi chiar ați trăit realități asemănătoare. E normal să priviți o utopie drept o distopie ce nu și-a manifestat încă simptomele. Dar, reamintiți-vă, vorbim despre o carte pentru copii. Și încă una superb alcătuită.

Povestea te întâmpină cu o senzație aseptică: într-o societate din care au fost eradicate rele precum războiul, durerea ori boala, o familie își discută sentimentele – un exercitiu zilnic, în căutarea variantei corecte de exprimare. Jonas, un băiat ce va împlini în curând 12 ani, așteaptă să îi fie desemnată meseria pe care o va avea ca adult – în urma unei ceremonii generale – și nu reușește să înțeleagă dacă este înfricoșat ori temător.

Senzația de claustrofobie se insinuează rapid. În acest mod de viață croit pentru binele societății, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. De la ziua de naștere la prima bicicletă, de la dreptul de a avea buzunare la meserie, nimic nu ține de propria alegere. O lume fără durere presupune și atrofierea altor sentimente. Familia naturală ar fi o deviație – ea îți este aleasă, după niște reguli clare. O lume fără boală nu are nevoie de cei bolnavi sau pur și simplu diferiți. Într-o lume a egalității, nici culorile nu își au sensul.

Jonas va primi însărcinarea unică de a deveni păstrător al memoriei – cel care trebuie să adune în mintea sa toate amintirile și cunoștințele pe care oamenii au ales să le uite cu generații în urmă, atunci când s-au îndreptat spre societatea perfectă. Dar când știi, înțelegi și simți totul, cum te mai poți preface că nu există?

Pentru Darul lui Jonas, Lois Lowry a fost criticată de unii și ridicată în slăvi de alții. A fost premiată, citită și recomandată în cele mai diverse cercuri. Vocile critice i-au reproșat, printre altele, că face propagandă. Dar cartea sa spune povestea oricărei ideologii ce uită individul, în favoarea sistemului. Este – dacă vreți – povestea furnicii și a mușuroiului. O istorie scrisă pentru copii, ce vorbește despre cunoaștere, libertate și simț critic. O odă închinată minunatului dar de a putea gândi singur, de a face alegeri și de a suporta consecințe.

Povestea are un final deschis și, mult timp, Lowry a fost uimită și amuzată de modul în care fiecare cititor a ales să o interpreteze. Dar autoarea și-a spus punctul de vedere când, ani mai târziu, a inclus indicii în alte romane. Astăzi vorbim despre un cvartet literar The Giver – nu o continuare a poveștii, ci alte istorii din lumi asemănătoare.

Din câte știu, este doar o întâmplare că Darul lui Jonas a ieșit în romană (în frumoasa traducere a lui Radu Paraschivescu), exact în anul în care a apărut și filmul. Adevărat sau nu, nu ratați această carte. Dacă producția cinematografică se va ridica la așteptări, cu atât mai bine. Dacă nu, măcar veți fi citit o carte bună.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.