Dumitru Crudu: În prozele mele eu sunt avocatul lichelelor și le pledez cauza

Volumul de proze scurte Moartea unei veverițe, de Dumitru Crudu, a apărut în anul 2017 la Editura Univers. „În Moartea unei veverițe, Dumitru Crudu descrie, când cu umor, când cu tragism, când în manieră tragi-comică, spaimele sau cel puțin neliniștile de zi cu zi ale basarabenilor, fie că acestea sunt provocate de perpetua umbră rusească ce persistă asupra țărișoarei lor, fie că sunt rodul propriilor neputințe, inerente unei vieți puse mereu sub semnul întrebării. Se remarcă prin complexitatea firului epic, a manierei narative și a capacității de sondare și exploatare a psihicului uman, povestirea ce deschide acest volum, denumită simplu, dar sugestiv, „După război”. Iar în urma acesteia, se înșiruiesc o suită de povestiri mai mari sau mai mici ca dimensiuni, dar fiecare în parte având concentrarea unor pietre prețioase, a unor bijuterii literare.”, sunt cuvintele însoțitoare de pe coperta a IV-a.

Un interviu de Andra Rotaru.

Sunt multe situații aproape absurde, în care neprevăzutul deturnează cursul firesc al lucrurilor, iar cei implicați se trezesc în situații greu de acceptat. Aveți vreo limită atunci când creați personajele și când deznodământul e în mâinile dvs.?

 Aveți perfectă dreptate când spuneți că personajele din unele proze de ale mele trec prin niște situații aproape absurde, din care atunci când încearcă să iasă cad din lac în puț. Asta se întâmplă cu precădere cu prozele mele despre război (e vorba de războiul ruso-moldovenesc din 1992), în care absurdul se simte ca la el acasă, iar asta pentru că însăși ideea de război e fără sens și absurd a fost și războiul din estul Republicii Moldova de acum 16 ani, în care au pierit foarte mulți oameni nevinovați. Tot ce s-a petrecut în timpul acelui război a fost absurd: oameni trimiși la război cu forța, pur și simplu răpiți din stradă sau din propria casă și trimiși să lupte, un frate împușcându-și fratele, soți care și-au părăsit familia ca să-și scape pielea, copii rămași fără părinți, părinți bătrâni abandonați de fii, prieteni și vecini de etaj deveniți dușmani de moarte și așa mai departe, lucruri pe care nu ai cum să le înțelegi cu rațiunea, iar atunci când scrii despre acel război din 1992, oare cum să nu bagi și absurdul în textele tale, mai ales că tot războiul acela din 1992 a stat sub un tragic sentiment al absurdului?

Dacă în viața reală am acționa într-un fel, în scris ne putem juca cu o paletă extinsă de comportamente și caractere, uneori infame. Vă antipatizați unele personaje?

 Pe un singur om din lumea asta eu îl antipatizez și omul acela sunt chiar eu însumi, în rest, nu mai judec pe nimeni, nici măcar pe personajele mele, indiferent de cât de josnice ar fi, pentru că nu cred că am acest drept. Da, îmi propun să arăt că tipul cutare e o lichea, dar nu să-l condamn pentru asta. S-o facă alții dacă vor, dar eu nu sunt interesat de asta și nici nu am această proprietate. Într-o lume în care toți sunt procurori nu vreau să învinuiesc pe nimeni, pentru că eu cred că lucrurile sunt cu mult mai complicate decât par și aparențele sunt deseori înșelătoare. Nu este exclus ca și aceste lichele să aibă dreptatea lor și faptele lor infame să aibă îngropat în ele și un grăunte uman.  Deseori încerc să-l descopăr, dar nu tot timpul reușesc, firește. În prozele mele eu sunt avocatul lichelelor și le pledez cauza.

Care e linia de demarcație dintre realitate și ficțiune atunci când autorul trăiește ani întregi împrumutând personalitatea celor despre care va scrie, fiind personajele sale?

Istoria, realitatea, lumea din jur, biografia mea se întâlnesc în prozele mele cu imaginația, iar balanța se înclină de foarte multe ori în favoarea imaginației. Cele mai dragi proze ale mele sunt alea în care nu plec de la o întâmplare trăită de mine sau de la vreun fapt real, ci când le extrag din imaginația mea. Multe dintre prozele din Moartea unei veverițe sunt produse exclusive ale imaginației. La fel, foarte multe personaje nu le-am modelat după nu știu ce prototipuri din realitate, ci le-am inventat chiar eu. La aceste personaje și țin cel mai mult.

 Cu care dintre personajele din Moartea unei veverițe vă identificați cel mai mult?

Cu picaroul din prozele mele.

Diferitele vârste ale personajelor presupun reacții în conformitate cu procesele de dezvoltare emoțională a acestora. Sunt multe variabile psihologice pe care un prozator le poate stăpâni.

 Personajele mele sunt la vârste diferite. Unii sunt copii, alții adolescenți sau tineri, dar am și oameni în vârstă în prozele mele și încerc să mă uit la lume prin ochii lor. Lumea se vede complet altfel dacă o privești cu ochii Iuliei din proza „După război”, Iulia fiind la început o fetiță și la sfârșitul nuvelei o adolescentă. Ea este maximalistă, intolerantă și radicală și nu poate să-și ierte și să-și înțeleagă tatăl, care i-a părăsit în plin război. Ea îl acuză că i-a părăsit când le-a fost mai greu și nu e capabilă să accepte că și tata s-ar putea să aibă adevărul lui. Din ciocnirea acestor adevăruri contrarii se naște această nuvelă a mea.

Există ceva tabu ptr dvs., un subiect pe care vă e teamă să-l abordați?

 Aș vrea să scriu un roman despre experiența mea de la Radio Europa Liberă și un altul despre cei câțiva ani de directorat la bibliotecă și, deocamdată, nu am curajul s-o fac. Sper să am acest curaj într-o bună zi.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.