Florentin Popa | Rezidența de la Vila Golescu, ediția 4 | Texte în premieră

Întreaga experiență a fost exact ce ne dorim de la recomandările de muzică de pe youtube: un amestec de familiar și de nou în proporții perfecte;

Rezidența Cărturești de la Vila Golescu a fost pentru mine o ultimă respirație profundă înaintea unui leap of faith – unui salt cu ochii închiși care își așteaptă celălalt mal, care îl materializează prin intensitatea cu care trebuie să creadă în el. Scriu la cartea asta de aproape trei ani – uneori ca un maestru kung-fu care își netezește vârfurile mustăților în chip de koan, alteori ca un elev stângaci care scoate limba cu satisfacție când face bucla de la „r” fără să-și dea seama că întinde cerneala cu podul grăsuț al palmei – și, după momente în care am simțit că înot într-o piscină cu jeleu non-newtonian, răgazul ăsta mi-a oferit timp și un spațiu protector în care să pot trece prin toate iterațiile, prin toate stările posibile, și să întrezăresc drumul către linia de finish. O experiență la fel de mistică pe care am trăit-o aici a fost și să mănânc mici de Dedulești – iar paralelismul e grăitor: ce repede ajungi la capătul lor nesfârșit, și ce iute se preface bucuria copilărească în melancolie – și mai ales cât de mult contează o lingură de bicarbonat.

Întreaga experiență a fost exact ce ne dorim de la recomandările de muzică de pe youtube: un amestec de familiar și de nou în proporții perfecte; așa cum l-am descoperit – la pas, șerpuind printre poduri și dealuri de-o parte și de alta a râului Târgului, opintindu-mă pe străduțele ambițioase care suie spre Grui, pavate cu piatră cubică și pavoazate cu salcâmi înfloriți, cu casele lui vechi năpădite de verdeață și inundate cu melancolia a două secole și măiestria a două soiuri diferite de sud (valah și italian), cu împletiturile sale serpentine, luxuriante de fier forjat – Câmpulung e orașul închipuit al copilăriei mele, doar că mintea mea nu mai e nevoită să confabuleze, să facă autocomplete peste locurile fărâmate de timp, rase de bombardamente, sacrificate pe altarul acceleraționismului. Și, peste toate, aceeași Muntenie de nord – curtea mai mare, abia îngrădită a unui continuum de locuri pe care le numesc acasă – cu oamenii exuberanți în fericirea și demni în obida pe care deseori o îndură, cu graiul repezit și tânguios pe care uneori mi-e teamă c-o să-l uit (doar bunica mai apăra animalele cu nu-l zgorni – și n-aș fi crezut că o să mai aud asta din altă gură)

Nu în ultimul rând, umanitatea părtășiei, a convivialității cu colegii mei de rezidență: codul morse din scârțâitul dușumelelor propagat dincolo de granițele iluzorii ale camerelor, întâlnirile buimace de pe scările în spirală (și norocul de a fi toți oameni matinali!), orele lungi ale amiezii punctate de bătăile ritmice ale mașinii de scris (interpret: Radu Aldulescu) – pe care, dacă nu mă înșel, corbii locului au prins să le imite – blândețea Danielei față de toate viețuitoarele cu care am împărțit ograda (și mai ales cățelușii, care sper să-și găsească stăpân) mesele împărțite în logie, cu arborii-lalea, magnoliile și munții prefirându-se printre arcade. Ediția bilingvă cu anluminuri din Pajere scuturată de praf, pe luciul unei mese. Senzația că un loc ca ăsta –  doar imaginat în flashback-uri, doar întrezărit uneori de ochi curioși căutând seara umbrele din ferestrele luminate auriu – e din nou / de fapt viu, și că suntem, măcar pentru o scurtă vreme, parte din asta.

🔸🔸🔸

martie

a început: miroase-a foc de lemne
în aer subțiat, de dimineață
și-n tâmpla serii – faruri roșii-n ceață –
lumina prinde-n dealuri diademe

pe jumătate umbră, mlădioasă.
deget prins în trăgaci, trupu-mi dă semne
că va ceda, cândva – încă e vreme:
prefacere-asta o să-l înnoiască

când cade noaptea (o aștept cu frică)
și-aprind un pai (sunt ca o măsea scoasă)
și stau cu tine (geană lângă geană)

și-ți prind obrajii și-ți spun că ești mică
și-o clipă tot în mine abia se-ngaimă
e fiindcă mă gândesc neîncetat la casă

aprilie

locația-i pornită: picioarele mă-mping
dar oriunde mă aflu e miezul unui loop
te simt, sunet de orgă-învechită, fără trup
de valve prăfuite, fără ecou sau ring

aprilie, o șoaptă reverberată-n grup
din care-apoi rămâne doar aburul de frig
cu pleoape larg deschise când lămpile se sting
repet ce-mi spun de-o vreme, dar nu pot face: dup-

un timp acestea toate au să se așeze
ca niște sticle goale la margini de masă
și – ca niște pisici pe jumătate treze

s-arate burta moale, mătăsoasă – sau să
zgârie mâna ce-o să le cerceteze
lăsând în urmă-o dâră albă, luminoasă

mai

sonetul ăsta trebuia scris demult
când ploaia nu se-mprăștia prin oase;
ochii mijiți, căști jumătate scoase –
așa-mi puneam pașii-n pământul sfânt

când mânjii dormeau rezemați pe coaste
cu noi pe coaste de dealuri, coborând
cu răsuflarea frântă-n fâșii de vânt
ca după DMT, strigând namaste

când soarele îngână roua-ceața –
becuri aprinse, încă, dimineața
într-o căsuț-albastră pe un deal

mână ce-arată pe geam păsări, lângă
copilul care-a încetat să plângă
privindu-le: devin tot mai puțin real

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.