Horea Sibișteanu: „Cred că există inspirație peste tot pe lângă noi.”

Horea Sibișteanu a participat la Creative Writing Sundays, sesiuni de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri și a publicat în revistele Subcapitol, Revista de Povestiri, Ateneu, Iocan, Steaua, Echinox, Vitraliu, în volumul colectiv Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016) și în antologia Plastic în carne, coordonată de Adrian Schiop (Triumf Amiria, 2022). De asemenea, a fost bursier al programului „Prima Carte“, inițiat de Fundația Friends for Friends. A debutat în anul 2004 cu volumul de proză scurtă A șaptea viață (Editura Psihelp), iar cel de-al doilea volum de povestiri al său, Fetiș, a fost publicat în colecția n’autor a Editurii Nemira în mai 2019. La aceeași editură a apărut în 2022 romanul Întinde mâna, Tiberiu. Despre acesta am discutat în cadrul unui dialog în care am aflat câteva ceva din culisele romanului, dar și informații prețioase despre cum scrie Horea, ce povești îl atrag sau de unde se inspiră.

„Știi prea bine că îmi este frică să pierd pe oricine.” Este aceasta una dintre mizele volumului Întinde mâna, Tiberiu?

Da, bine punctat. Lui Tiberiu îi este teamă de singurătate. De aceea îi este și foarte greu să fie sincer cu el și cu cei din jur, de frică să nu piardă oamenii din viața lui. Și tocmai pentru că încearcă să țină oamenii lângă el, îi spune lui Ovidiu de la primul date unul dintre secretele lui, să vadă dacă poate duce și dacă va rămâne.

Plasarea unui nume în titlu are avantaje și dezavantaje pentru un volum. La ce te-ai gândit când l-ai ales și de ce Tiberiu?

Până să ajungă Tiberiu, a fost Laviniu într-o variantă inițială. O parte dintre texte au fost scrise ca teme pentru atelierul de scriere creativă al Revistei de Povestiri pe care îl frecventam. La întâlnirea cu Simona Popescu, ea mi-a spus că nu se poate să îl cheme Laviniu. Așa că am căutat un alt nume care să sune a „băiatul mamei”. Așa am ajuns la Tibi, care era cel mai plângăcios dintre colegii mei de la grădiniță. Mi-am dat seama ulterior că Tiberiu sună foarte masculin și aveam nevoie și de trăsătura asta. De aici a pornit și ideea titlului cărții, voiam să fie format dintr-un singur cuvânt. Și m-am gândit că numele personajului principal ar fi cel mai indicat titlu. Deci la început manuscrisul s-a numit „Tiberiu”, după aceea „Mă cheamă Tiberiu”, care țintea la faptul că nimeni niciodată nu-i spusese pe nume propriu-zis, ci numai formule de alint, Tibișor sau Tibi. Într-unul dintre drafturi, nu apărea Tiberiu până la ultima replică din carte – a dispărut la editare, pentru că nu era suficient de puternică.

Cum a început colaborarea cu Eli Bădică și care crezi că este cel mai important rol pe care îl joacă editorul?

Pe Eli am cunoscut-o prin Raluca Nagy. Eu cu Raluca ne știm cam de unsprezece ani, din Japonia. A fost o întreagă poveste cu manuscrisul volumului ei Un cal într-o mare de lebede și îmi relata foarte fericită despre colaborarea pe care o începuse cu Eli. Așa că la lansarea debutului ei de la București mi-a făcut cunoștință cu ea și i-a spus că și eu am un volum gata. Eli mi-a zis că, dacă vreau, pot să îl trimit pe adresa de manuscris a editurii și că o să primesc un răspuns în câteva luni. Ceea ce s-a întâmplat și am început o frumoasă relație de colaborare cu ea. Eli e pentru noi toți și editoare, și PR, și prietenă, și mamă, și șefă. Uneori mă întreb de unde are atâta energie. Am încredere în sugestiile ei și cred că ăsta e cel mai important rol pe care îl joacă.

În majoritatea capitolelor, dialogul primează. Ceea ce creează dinamism. Pe de altă parte, cititorul trebuie să fie permanent alert, nu prea își permite momente de relaxare. Ai ales intenționat formula aceasta?

Recunosc că eu cred că îmi ies bine dialogurile, pentru că îmi exersez urechea pe cât posibil, ascult mult cum (și ce) vorbește lumea și încerc să redau în scris după aceea, să păstrez ritmul de care e nevoie. După ce scriu, le citesc cu voce tare, pe voci, ca să le ascult muzicalitatea. Îmi plac dialogurile. De aceea mă gândesc tot mai serios la un master de scenaristică. Nu pot duce fraze lungi, nu fac descrieri ample, aplic „show, don’t tell” și cred că astfel pot să dau tușe personajelor mai bine.

Ideea că oamenii de lângă noi nu știu totdeauna cine suntem cu adevărat nu este nouă. Dar drumul pe care îl parcurgem pentru a ne defini identitatea și/sau identitățile nu este explorat foarte mult în literatura ultimilor ani. „Vrei să știe cineva cine ești? Vrei?” (Complexul Oedip) Vrea cu adevărat personajul central? Expunerea vine la pachet și cu lucruri pe care poate nu va fi niciodată pregătit să le dezvăluie. Cum conciliază cele două tendințe?

Tiberiu e într-un punct în care se simte singur, că tot vorbeam de teama de singurătate. E singur de ceva vreme, înecat în straturi de vină, de minciuni, de dezamăgiri. El învață că, dacă vrea să fie iubit, trebuie să se iubească pe sine și asta vine doar cu acceptarea. E un nou capitol pentru el după această acceptare și e entuziasmat de ceea ce urmează să i se întâmple de aici înainte. Mascat, la final e un happy-end, până la urmă.

Sunt multe pagini legate de copilăria personajului. Primează o imagine care amintește de anii ‘90, există componenta ludică, dar există și foarte multă preocupare legată de inadecvarea la un grup, la anumite reguli etc. Protagonistul, deși mai tot timpul în defensivă, reușește câteva momente foarte bune în care își asumă riscuri. Din ce bucăți ai reușit să recompui lumea aceea și care a fost modelul pentru micul Tibi?

După cum îți spuneam  mai devreme, Tiberiu a apărut în urma unor teme de la atelierele de scriere creativă. Înainte însă, realizasem că vreau să scriu și despre copilărie. În timpul turneului de promovare a volumului Fetiș, am fost în echipă cu Marian Coman, care își lansa Omulețul din perete; îmi plăceau foarte mult povestirile din copilărie pe care le avea acolo și mi se părea că eu nu pot scrie despre asta, că nu am material propriu pentru asta. Apoi am avut o lansare acasă, la Bacău, și după eveniment toate prietenele mamei, mătușile, profesoarele s-au apucat să povestească ce boacăne făceam când eram mic. Și Eli mi-a spus atunci că degeaba mă plâng că nu am subiecte din copilărie, că uite câte am, ce pot folosi. Așa am început să scriu câteva proze din universul ăsta, ficționalizându-le, iar în paralel lucram și la altceva: voiam să scriu un roman despre o fostă escortă, ajunsă mare influencer. La un moment dat, astea două direcții s-au întâlnit. Am decis să fie același personaj, așa că am schimbat anumite lucruri, am renunțat la altele (Tiberiu nu mai e vedetă, pentru că nu se potrivea cu Tibi). În mare parte, universul copilăriei lui e inspirat din poveștile copilăriei mele, dar și din altele, pe care le știu din familie sau din diverse cercuri de prieteni. După ce am publicat una dintre proze pe site-ul Revista de povestiri, o prietenă mi-a scris nervoasă că nu așa s-a petrecut întâmplarea cu furatul de struguri, că am amestecat vreo două-trei întâmplări. I-am zis că știu și că tocmai de aceea e ficțiune.

Cronologia este mixată în volum. Nu sunt momente pe care le urmărești liniar. E un fel de puzzle acolo, pe care la final îl poți asambla într-o ordine posibilă. De ce ai ales modalitatea asta și nu o desfășurare punctuală, graduală?

Nu avea suflu de roman cu structură clasică. Sau nu am știut eu cum să pun mai multă carne pe el și atunci l-am gândit ca pe un volum compozit de proză scurtă. Însă, la o lectură ulterioară, Eli mi-a spus că a ieșit mai mult înspre roman mozaic, pentru că urmărea, chiar și disparat, un singur protagonist și avea o miză principală prin acumulare și mi-a dat niște indicații cum să îl încheg mai bine. Volumul ăsta chiar a fost editat mult.

Ai putea numi un premiu literar pe care îl apreciezi în România? Care crezi că este rolul său în comunitatea scriitorilor și/sau cititorilor?

Personal, nu mi-am dorit niciodată premii literare, pentru mine e mai important să ajungă cartea la public, în special la acea parte a lui care nu prea mai citește. Dar apreciez cărțile premiate la Gala Premiilor Observator Cultural și Sofia Nădejde. Premiile literare scot totuși în față niște titluri. Eu așa am aflat de Matei Brunul, a lui Lucian Dan Teodorovici, și citesc în fiecare an laureatul Concursului de Debut al Editurii Polirom.

Editurile românești au lansat deja o serie de titluri la începutul acestui an. Ce ți-a atras atenția până acum?

De ani buni citesc sistematic literatură română contemporană. De obicei, noutățile fac parte din categoria asta. Traduceri citesc mai ales atunci când mi se  recomandă sau când mai apare un volum al unui autor străin pe care îl apreciez. Deci până acum mi-au atras atenția romanul lui Cosmin Perța și debutul Cristinei Chira. Încă nu le-am cumpărat, pentru că am niște restanțe de anul trecut, însă vor fi primele cărți citite dintre cele publicate în 2023.

Crezi că în peisajul românesc s-ar potrivi un masterat pe zona de creative writing? Cursurile de felul acesta au luat și la noi amploare, dar încă nu este nimic în vreo instituție, din câte știu. Cine crezi că ar trebui să facă parte – din echipa care susține cursurile și pe care ar trebui să mizeze. Știu că tu ai trecut de la cursant la scriitor invitat la revdepov, deci ai o dublă perspectivă din care ai putea să ne vorbești despre asta.

Da, tocmai am trecut prin experiența de invitat la CWS, a fost un roller-coaster. Simona Popescu are un opțional de scriere creativă la Literele bucureștene, iar la Brașov există un master, „Inovare culturală”, care are o astfel de disciplină. Cred că ar fi interesant un program intensiv și exclusiv de scriere, dar nu știu câți l-ar urma, având în vedere că există cursuri care durează mult mai puțin. Nu cred că un master ar oferi garanția unei generații de scriitori (cum nu o fac nici cursurile particulare) și din cauza asta nu cred că Facultățile de Litere se grăbesc să înființeze astfel de programe. E greu să îți spun cine ar trebui să țină astfel de cursuri. Sunt mulți autori contemporani buni pe feedback, dar în același timp un master înseamnă multă hârțogărie în spate la care nu știu cine se încumetă.

Cum vezi rolul scriitorului când vine vorba despre promovarea volumelor pe care le-a scris? Ai merge pe ideea că trebuie să fie mai discret sau că trebuie să folosească toate variantele pe care le are la îndemână pentru a facilita întâlnirea cu cititorii?

Clar trebuie să își folosească toate „armele”. (Și, uite, recunosc și că postările mele pe rețelele de socializare s-au schimbat mult de când am publicat.) E necesar în timpurile în care trăim. Plus că facem parte dintr-una dintre cele mai mici piețe de carte din Europa.

Consideri că există tot felul de povești bune printre oamenii de lângă noi sau că e mai ușor să inventezi de la zero atunci când scrii?

Cred că există inspirație peste tot pe lângă noi. Eu ascult oamenii pe stradă, cum spuneam, mă inspir din ce aud și din știrile pe care le citesc, de exemplu.

„Amintirea e o rană și unele lucruri se eliberează doar prin actul scrierii.” – crezi în scrisul ca terapie? Ți se aplică o astfel de afirmație?

Da. Am reînceput să scriu și să merg la atelierele de Creative Writing când treceam printr-o depresie cronică. Așa a apărut Fetiș.

Lucrezi la un nou proiect? Roman sau proză scurtă? Sau, cine știe, poezie? 🙂

Lucrez e mult spus. Am o idee momentan, pentru un roman. De data asta, încerc să îl scriu într-o formulă mai clasică, așa că am început să citesc și niște cărți de teorie. Dar mai e mult până când o să se închege ceva, până acum am scrise doar câteva paragrafe dispersate.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.