Ian McEwan, Pe plaja Chesil

Nu e cel mai bun roman al lui McEwan (nici măcar nu este propriu-zis un roman, este o novella), dar este una dintre cărţile lui la care mă întorc frecvent (şi nu doar pentru că anumite pagini le citesc cursanţilor şi le lucrez la cursul meu de creative writing).

Cartea a ratat la mustaţă Premiul Booker în 2006, dar nici măcar asta nu e important, rămîne doar o informaţie trivială.

Povestea este de o simplitate aproape dezamăgitoare în premize, dar de o complexitate complet neaşteptată în dezvoltare. Un cuplu proaspăt, foarte proaspăt, format abia de cîteva ore, se retrage într-un hotel la malul mării pentru ceea ce ar trebui să fie începutul lunii de miere. Cei doi, Florence şi Edward, provin din medii diferite, aparţin unor clase sociale diferite, au brackground-uri cultural-sociale cît se poate de opuse (el istoric, ea violonistă; rock`n`roll vs. muzică classică, părinţi industriaşi vs. profesori de filozofie), dar inocenţa lor e pură, iar dragostea oarbă.

Cum spune chiar fraza de deschidere: „Erau tineri, educaţi, amîndoi virgini în această împrejurare, noaptea nunţii lor, şi trăiau într-o epocă în care o discuţie despre problemele sexuale ar fi fost cu totul imposibilă.”

Căci despre sex este vorba, iar noaptea nunţii se dovedeşte a fi un fiasco total. Zeci de pagini de eşec sexual sînt aproape insuportabile la lectură.

Incursiunile alternative ale lui Ian McEwan în gîndurile, psihologia şi trecutul celor două personaje dezvăluie faptul – teribil – că istoria nu le-a acordat, aproape, nici o şansă. Sînt anii `60 cînd revoluţia (a se citit eliberarea) sexuală era de neimaginat, cînd căsătoriile se făceau de convenienţă, iar convenţiile erau suverane; educaţia şi mentalitatea rigide, tributare tradiţiilor caste şi severe ale unei lumi vetuste. Dezbrăcaţi unul în faţa celuilalt, cei doi poartă invizibilele lanţuri ale lumii în care trăiesc.

Florence şi Edward se trezesc, deodată, singuri în faţa propriului destin corporal pentru care nimeni nu i-a pregătit, iar ei nu ştiu cum, nici nu au curaj să fie ei înşişi. Plini de aşteptări, prejudecăţi şi, în cele din urmă, de frustrări; inhibaţi şi naivi sau de-a dreptul ignoranţi, împărtăşindu-şi sentimentele prin idei primite de-a gata din mediu social-familial sau prin clişee culturale golite de sens, iubirea lor se dovedeşte a fi, de fapt, o cutie a Pandorei pe care sexul – pentru ei, plin de mistere, temeri şi pericole; deci prost evaluat – o deschide în chiar noaptea nunţii. Noaptea de vis, care fi trebuit să fie celebrarea comuniunii lor, se transformă în noaptea de coşmar a devorării psihice reciproce.

Asemeni maestrului absolut al genului, Philip Roth (care are o situaţie asemănătoare în romanul Indignare, unde un adolescent din anii `50 nu poate trece, moral vorbind, peste şocul şi beatitudinea momentului în care iubita lui îi oferă o banală felaţie, OZN-ul fanteziei sexuale a epocii), Ian McEwan scrie necruţător şi impecabil despre blocajul celor doi, surprins magistral în toată inocenţa şi cruzimea lui.

Noaptea de pomină a ratării primordialei penetrări în contextul sacrei comuniuni a căsătoriei are, cum altfel, reverberaţii de-a lungul întregii existenţe a celor doi. La fel de magistrală este şi radiografia remuşcării & frustrării lui Edward, închipuindu-şi retrospectiv posibile scenarii prin care ar fi evitat eşecul vieţii sale. Căci Florence a fost şi va rămîne iubirea vieţii sale, un fel de soţie de-a pururi, iubită niciodată. Ratarea cu R mare închide rotund un miniroman sexual absurd despre capcana clasei sociale şi a prejudecăţilor unei epoci care avea să dispară în curînd, un roman sentimental tensionat, puternic, crud şi, prin asta, extrem de emoţionant.

În loc de final vă las cu debutul nopţii nunţii dintre Florence şi Edward – scena e antologică, aşa cum sînt toate paginile care-i urmează:

„Cînd s-au sărutat, i-a simţit imediat limba, încordată şi puternică, împingîndu-se dincolo de dinţii ei, ca un bătăuş croindu-şi drum cu umărul printr-o încăpere. Intrînd în ea cu forţa. Propria limbă se îndoi, retrăgîndu-se automat, plină de scîrbă, şi lăsîndu-i lui Edward şi mai mult loc liber… Cu buzele lipite ferm de ale ei, îi cerceta interiorul cărnos al gurii, apoi limba lui se deplasă în spatele dinţilor, dintr-un capăt în altul al maxilarului ei inferior, pînă în locul gol unde acum trei ani îi crescuse strîmb o măsea de minte pe care apoi şi-o scosese. În această cavitate îi rătăcea ei limba, de obicei, cînd era pierdută în gînduri. Prin asociere, era mai mult o idee decît o locaţie, un spaţiu privat, imaginar, mai degrabă decît o gaură în gingia ei, şi i se părea ciudat să mai existe o altă limbă care să poată ajunge acolo. Tocmai vîrful hotărît, învîrtoşat, al acestui muşchi venetic, tremurînd viu în gura ei, o îngreţoşa… Simţea cum o prinde claustrofobia şi i se taie respiraţia şi, în acelaşi timp, îşi dădea seama că îi era peste putinţă să-l supere acum… El ar fi vrut să-i implice limba într-o acţiune anume, să o coopteze într-un duet hidos, pe muţeşte, dar ea nu putea decît să se strîngă şi să încerce, concentrată, să nu vomite… Căsătoria lor s-ar fi sfîrşit pe loc, iar ea ar fi trebuit să se ducă acasă şi să le dea explicaţii părinţilor ei. Înţelegea perfect că această operaţiune cu limbile, această penetrare, era o punere în scenă la scară redusă, un tableau vivant ritualic a ceea ce încă avea să urmeze, ca prologul unei piese antice, care îţi spune dinainte tot ce trebuie să se întîmple.”

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.