În dialog cu Bogdan Coșa: „[Scrisul] e un mod de a cunoaște lumea. Singurul, poate, prin care pot să arăt că o iubesc.”

(…) Fiecare instituție de cultură din țară ar trebui să ofere măcar o bursă de creație pe an, fiecare oraș ar trebui să aibă o garsonieră în care să găzduiască o lună, două, trei pe an o artistă/un artist.

Bogdan Coșa a publicat la sfârșitul anului trecut romanul Cât de aproape sunt ploile reci, pentru care a fost nominalizat la premiul Tânărul prozator al anului 2020, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, și la premiile revistei Observator cultural, 2021. Scrie proză, după cum e consemnat editorial, din 2011, când publică primul volum al trilogiei Poker, intitulat chiar așa, iar în poezie debutează în 2013 cu volumul O formă de adăpost primară. Când orchestrează interviuri îl găsiți pe platforma dlite a Institutului Goethe, iar când le acordă, îl găsiți, iată, (și) pe blogul Cărturești.

Am vorbit cu Bogdan despre cărți care s-au scris și urmează să fie scrise, am încercat să aflăm de ce are nevoie un scriitor ca să scrie și de ce are nevoie ca să nu se lase de scris, am vorbit despre cititori și prieteni scriitori și am ajuns la recomandări și alte profeții. 

💬

Cât de aproape sunt ploile reci a fost romanul pe care mi-aș fi dorit să-l scriu. Nu pentru că aș fi putut :D, ci încurajată de celebrul îndemn al lui Tonni Morrison: ”If there’s a book that you want to read, but it hasn’t been written yet, then you must write it”. Îmi doream de foarte mult timp să citesc acest roman și m-am bucurat enorm când l-am descoperit. Și înainte să te întreb despre el, sunt curioasă dacă ai o astfel de carte, pe care îți dorești atât de mult s-o citești, încât te-ai apuca s-o scrii? Sau dacă ai citit-o între timp. 

Oau! Mulțumesc. Dacă îmi permiți să vorbesc deschis, în ultimii ani romanul ăsta a fost și pentru mine cartea pe care mi-am dorit s-o citesc. Drept dovadă, l-am scris, începând cu 2015, în paralel și în oglindă cu trilogia mea de debut, unde mă străduiam să fac toate experimentele, să calc în toate străchinile ca să-mi păzesc proiectul de căpătâi; pentru că, atunci când aveam cu adevărat timp să scriu, acolo, printre țăranii mei din Dumbrava Frumoasă mi-l petreceam, ca un gamer care și-a găsit decorul de suflet. Acum, după zeci de recitiri și rearanjări succesive, aștept să-l uit; e, într-un sens absurd, dar știu că numai așa o să fiu în stare să spun următoarea poveste, numai așa o să pot construi cu acuratețe decorul cel nou și să aud cu adevărat vocile celor de acolo – spoiler alert: dintr-un alt sat românesc, pustiit de migrație, xenofob și rasist.

Și acum te întreb cum a fost să scrii acest roman? Și cum a fost întâlnirea lui cu cititorii? 

Cum ziceam, am fost fericit să fiu prima gazdă a familiei din Cât de aproape sunt ploile reci; să conduc cu ea în cap, să stau la coadă la supermarket și să îmi țină de urât în momente mai dificile; să mă ajute să înțeleg, de exemplu, ce ar determina o femeie să nu sune la ambulanță când i se rup apele, de ce ar alege să nască singură, pe podea. 
Ăsta-i motivul pentru care aștept să-i uit pe Aurelia și copiii ei, ca să mai trăiesc o dată emoțiile pe care le-am avut în timp ce scriam despre satul lor – pentru că, oricât de furtunoase ar fi aplauzele cititorilor, ele durează doar câteva secunde.

Sunt acolo niște voci feminine fascinante. Aproape că auzi vocile astea lângă tine, vorbind exact așa. Cât de greu a fost să dai viață și grai acestor personaje? 

De fapt, cu adevărat greu a fost să nu le trădez complexitatea pentru a-i ușura cititorului parcursul. Deși lectorii manuscrisului mi-au recomandat să mai îngroș trăsăturile celor trei surori, să-l ajut pe cititor să nu le încurce între ele, am ales să n-o fac. Sunt în continuare de părere că am luat cea mai bună decizie. 
Mai mult, am numit personajele Dana, Doina și Dumitrița, astfel încât cel care citește despre ele să fie nevoit să fie și mai atent; pentru că are de ce, poveștile lor sunt relevante, actuale, importante. Ele ne spun cine suntem, ca societate, în momentul de față. 
Ai văzut, dacă citești cu atenție e imposibil să le confunzi, poveștile lor sunt profund diferite. Faptul că nouă ne-ar putea fi greu să le urmărim spune ceva despre noi, n-are legătură cu textul; și anume că, în general, pe femeile de la țară, și îndeosebi pe cele sărace, nu le-am auzit nicăieri, deci nu le distingem vocile. Pentru că nu avem unde să le auzim, pentru că nu sunt reprezentate. În consecință, chiar și atunci când vorbesc, cum e cazul aici, în romanul meu, noi nu reușim să le ascultăm, le confundăm între ele ca pe asiatici.

🎧 Ascultă un fragment din Cât de aproape sunt ploile reci, în lectura lui Bogdan Coșa, la #ZoomPeAutori.

 Dintr-un interviu serios cu un scriitor nu poate să lipsească întrebarea: Ce înseamnă scrisul pentru tine? Acesta este un interviu serios 🙂 

E un mod de a cunoaște lumea. Singurul, poate, prin care pot să arăt că o iubesc. 

De ce ai nevoie pentru a scrie? Masă, scaun, laptop… 

De bani, de convingerea că are sens să o fac, de puțină dragoste și de liniște.

(…) piața de carte din România înseamnă, în mare, traduceri din engleză, dintre care jumătate sunt mediocre, pentru că sunt plătite de două-trei ori mai puțin decât ar avea nevoie traducătorul ca să trăiască. Noi, scriitorii români, câștigăm 200-300 de lei pe lună din vânzările cărților noastre; pentru mulți dintre noi, bursele astea sunt ultimul tren. 

Ai beneficiat de mai multe burse și rezidențe de creație: bursa de creație a revistei Observator cultural, Jean-Jacques Rousseau Fellowship (Akademie Schloss Solitude), H.C. Artmann Stipendium (Literaturhaus Salzburg), programele de rezidențe pentru scriitori oferite de Akademie Schloss Solitude, Literaturhaus Salzburg, International Writers and Translators’ Centre of Rhodes, Hessischer Literaturrat, Pécsi Íróprogram, FILIT și Fundația pentru Poezie „Mircea Dinescu”. Cum au contribuit aceste experiențe la scrisul tău? Ți-au schimbat în vreun fel percepția despre „meseria de scriitor”? 

Am simțit pe pielea mea cât de important e să fii sprijinit ca artist, cât de important e să fii încurajat să continui, să scrii fără să simți că fiecare pagină pe care o reușești înseamnă 100 de lei pe care nu-i câștigi pentru familia ta, care trebuie să sufere din cauză că tu ești scriitoare/scriitor. 
Fiecare instituție de cultură din țară ar trebui să ofere măcar o bursă de creație pe an, fiecare oraș ar trebui să aibă o garsonieră în care să găzduiască o lună, două, trei pe an o artistă/un artist, timp în care să-i ofere un salariu mediu pe economie, din care să mănânce și să-și întrețină familia pe durata rezidenței. Pentru că creațiile noastre sunt bunuri colective, pe care nu le luăm cu noi când murim, nu le închidem cu cifru. Asta ar trebui să fie grija numărul unu a oricărui Ministru al Culturii, să se asigure că artiștii pe care îi are la dispoziție pe tabla de șah ca pioni au posibilitatea de a muta. 

Am citit interviul publicat de curând în dlite, oferit de Florentin Popa, care la un moment este întrebat dacă și-ar vinde un poem ca NFT, așa că am să fur întrebarea. Tu ți-ai vinde un poem sau un fragment din cărțile tale ca NFT? Cum ți se pare piața asta nouă pentru scriitori? 

Eu scriu cu creionul pe hârtie, apoi fac o corectură, și abia pe urmă urc textul într-un fișier pe computer; așa că nu-mi permit să vorbesc despre NFT. Dar, ca să nu las întrebarea fără răspuns, o să zic că am un prieten care operează pe piața asta și care, deși face o grămadă de bani și, în consecință, are acces la ce-i mai bun pe lume, nu vrea să-și vaccineze copilul, nici pe el, pentru că a citit nu știu ce articole care l-au convins. Nu cred că e bine nici ca mine, nici ca el. 

Anul trecut am inițiat un program de burse și rezidențe de creație dedicate scriitorilor români și împreună cu el o campanie numită #CititoriPentruScriitori, în cadrul căreia, din vânzările cărților scriitorilor români un procent de 10% este direcționat spre Fundația Cărturești pentru sprijinirea acestor burse. Ne-am dorit în felul ăsta să-i implicăm cât mai mult pe cititori, să arătăm că citind literatură română, cumpărând cărțile scriitorilor români îi pot ajuta direct și pot contribui chiar la procesul de scriere a unei cărți, prin intermediul acestor burse.
Care e relația ta cu cititorii cărților tale? Cât de mult ai acces la reacțiile, impresiile lor și ce efect au asupra ta? 

E foarte bună inițiativa voastră, și firească, dacă mă întrebați. Eu aș extinde-o chiar; aș pune deoparte cei 10% din vânzările cărților scriitorilor români nu doar în luna septembrie, ci măcar trei luni pe an, pentru că nu-i un capăt de țară. Și pentru că, dacă vreți să ne citiți mâine, trebuie să ne citiți și azi.
Poate că cititorul de rând nu știe, dar piața de carte din România înseamnă, în mare, traduceri din engleză, dintre care jumătate sunt mediocre, pentru că sunt plătite de două-trei ori mai puțin decât ar avea nevoie traducătorul ca să trăiască. Noi, scriitorii români, câștigăm 200-300 de lei pe lună din vânzările cărților noastre; pentru mulți dintre noi, bursele astea sunt ultimul tren. 
În general, aș zice, situația e paradoxală: dacă nu le/îi ajutăm acum pe scriitoarele și scriitorii din România, dacă nu sprijinim artele pe bune, astfel încât să ajungă să contribuie activ la educația tinerilor și a bătrânilor totodată, n-o să mai dureze mult până când AUR și alții ca ei o să câștige alegerile, după care, fast-forward, o să ne trezim obligați să trimitem copiii la școală cu căciuli dacice pe cap; și-atunci nici Cărturești n-o să prospere, că o să vândă numai ceaiuri de plante, enciclopedii despre România și căni de tablă.

Dacă ai fi librar și ai vedea un cititor nehotărât între Cât de aproape sunt ploile reci și Schimb de dame, de David Lodge, ce i-ai spune? Poți înlocui David Lodge cu altceva, e prima chestie care mi-a venit în minte 🙂

Ha! Am fost librar, am găsit zilele trecute un fluturaș de salariu: 400 lei / lună – atât primeam în mână în aprilie 2008. Chiar dacă acum lucrurile stau un pic mai bine, tot i-aș spune clientului: Ia-le pe ambele, omule! We’re dying in here. 

Și, tot în direcția asta, o întrebare de sezon: ți-au lipsit lecturile, întâlnirile cu cititorii în timpul pandemiei? 

Da, enorm. Deși Cât de aproape sunt ploile reci e în librării de mai bine de 10 luni, n-am avut nicio lansare. E oribil – n-am mai avut o lectură publică în ultimii doi ani. Colac peste pupăză, în pandemie, artele, care o duc mult mai prost decât toate celelalte domenii, au fost închise primele și au fost deschise ultimele. 

Dar cele cu scriitorii? 

Mi-e dor și să-i revăd pe colegi, pe cei pe care îi admir, dar pe unii dintre ei pot să-i sun. Pe cititori nu pot să-i sun.

Ai prieteni scriitori? Cum te ajută relația cu ei să devii tu un scriitor mai bun? 

Da, am avut încă de la debut norocul să cunosc foarte mulți scriitori, oameni de toate felurile, și să învăț multe de la ei. În special ce să nu fac. 
Foarte pe scurt, aș zice că devenim cu toții mai buni în clipa în care ajungem să ne ajutăm reciproc, când reușim să-l susținem pe cel aflat la ananghie, să facem punte și să-l ajutăm să treacă peste propria neputință, fie că nu înțelege unde-i sare de pe șină narațiunea sau propria viață – care, în unele perioade, știm cu toții, curge mai tulbure, mai învolburată. 

Ce inițiativă sau demers simți că lipsește pe piața noastră de carte astfel încât să ajute literatura română contemporană să câștige mai mult teren în rândul cititorilor? Ce simți că te-ar ajuta pe tine? 

Cel mai tare m-ar ajuta dacă toate bibliotecile publice din țară ar avea fonduri să cumpere câte un exemplar din Cât de aproape sunt ploile reci. Mai mult, dacă ar face anual o listă cu douăzeci de cărți românești care n-ar trebui să lipsească din biblioteca unui sat sau a unui orășel sau cartier și le-ar comanda cu sfințenie, calculează și tu, editurile ar avea de unde să ne dea un avans decent, care ne-ar ajuta să ne apucăm de următoarea carte. Și, laolaltă cu bursele de creație și sistemul de rezidențe, lucrurile s-ar pune în mișcare. 
Altfel, dacă nici bibliotecile publice nu ne cumpără cărțile, de ce ar face-o oricine altcineva? 

Încă o întrebare furată dintr-un interviu (cred că tot din dlite, dar nu mai știu cu cine). Ce carte ți-ar fi plăcut să scrii? Ce carte nu ți-ar fi plăcut să scrii? 

Mi-ar fi plăcut să scriu tetralogia anotimpurilor, de Karl Ove Knausgaard, pentru că, deși foarte comerciale, micro-eseurile lui despre flori, vomă, cuțit, culori, biciclete sunt în același timp și frumoase, curate, adevărate, dat fiind că sunt scrise pentru fiica lui nenăscută, deci dintr-o sală de așteptare care nu poate fi decât plină de speranță, așa cum am cunoscut-o și eu anul ăsta, cu toate dezastrele din jur, când mi s-a născut primul copil. 

Trei scriitoare / scriitori români contemporani pe care dacă nu i-am citit… + o profeție apocaliptică despre ce-ar putea să ni se întâmple 🙂 

Lavinia Braniște, Corina Sabău, Augustin Cupșa, Bogdan-Alexandru Stănescu, Vlad Drăgoi, Andrei Dósa, Ruxandra Novac, Gabi Eftimie, Andrei Doboș, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu. E OK dacă nu i-ai citit, dar chiar merită. Și mai sunt, dar pe restul ți-i indic pe parcurs; altfel, cum spuneam, o să ne salutăm cu brânză, viezure, mânz. 🙂 

Inițiezi și coordonezi multe interviuri cu scriitori și artiști pe platforma dlite (prilej să vă felicit, pe tine și întreaga echipă care lucrează la aceste interviuri, sunt foarte faine). Care e pentru tine „arta interviului”? Am încercat să aflu și din cartea lui Lawrence Grobel, din titlul căreia am și preluat sintagma, dar el se învârte în lumi mai necunoscute.

Mulțumim că ne citiți – uite, Goethe-Institut Bukarest dă bani de mai bine de 5 ani ca să promovăm scriitorii români contemporani, se implică, au înțeles ce trebuie să facă; toamna asta oferă chiar două burse de creație, astfel încât o scriitoare și un scriitor să-și termine romanele în lucru. Sper să le fure exemplul și alții. 
Cât despre interviuri, te asigur că nu e nicio artă; nicăieri nu e nicio șmecherie la mijloc – și mi-a luat mult timp să înțeleg asta. 
Dacă te interesează cu adevărat o scriitoare/un scriitor nu o/îl întrebi „care este relația ta cu cuvintele?”, ci pui osul, îi citești cărțile, încerci să înțelegi ce vrea să spună, și atunci o să simtă, e imposibil să nu simtă că vrei să știi ce crede, ce a înțeles ea/el din lumea în care trăiește, și o să facă tot posibilul să îți acorde un interviu memorabil. 

Dialogul cu Bogdan Coșa face parte din seria de interviuri cu scriitori români contemporani prilejuite de Bursele și rezidențelor de creație literară Cărturești, ediția a doua.
Poți ajuta autorii români să scrie mai mult cu fiecare carte pe care o cumperi până la 30 septembrie în cadrul campaniei #CititoriPentruScriitori. Descoperă raftul în librării și pe cărturesti.ro și cere-ne recomandări dacă nu știi cu ce să începi sau cu ce să continui 📚

Interviu realizat de Alina Aviana

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.