Interviu FILIT 2024, Laura Francisca Pavel: ”am mai puţină nevoie să recurg la «trucuri» ludic-retorice şi mai multă nevoie să psihologizez discursul”

Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT, ediția a XII-a, s-a desfășurat în perioada 23-27 octombrie 2024 și a cuprins peste 140 de evenimente, la care au luat parte sute de invitați din țară și din străinătate. Peste 30.000 de spectatori, alături de o audiență generoasă online, s-au bucurat de întâlniri cu scriitori de succes și traducători, au luat parte la dezbateri, concerte, un maraton de poezie, expoziții, evenimente profesionale și mese rotunde. În cadrul festivalului am avut plăcerea de a dialoga cu Laura Francisca Pavel, poetă, profesoară și critic literar, despre scris, despre ultimul volum de poezie apărut recent la OMG Publising, Zona de surescitare, despre realția cu poezia și nu numai.

Cum a început povestea trilogiei tale în poezie?

De fapt, nu mi-am propus chiar de la început, în 2021, să scriu o trilogie, ci pe parcurs textele pot spune că au intrat într-un fel de spirală a unei construcţii imaginare şi de stil, pentru că erau străbătute de câteva obsesii tematice comune, de câteva personaje care îşi „cereau drepturile”, aveau nevoie de o desfăşurare mai amplă, de naraţiuni în versuri, uneori, iar treptat am simţit şi nevoia unor puncte de inflexiune. Aşa s-au ivit pentru mine zonele în care un flux poetic aparent continuu îşi schimba orbita, îşi încheia temporar funcţia, şi asta făcea trecerea la un alt volum din cele trei de până acum (Trucuri urbane apărut la OMG în 2022, Acţiuni şi protocoale, OMG, 2023, şi Zona de surescitare, OMG, 2024).

Dacă Acțiuni și protocoale îngloba elemente din social media & strălucirea vechiului Hollywood, Zona de surescitare se dezlipește aproape total de zona asta, propunând un altfel de spectacol. Care sunt elementele cheie pe care se sprijină construcția noului volum?

Într-adevăr, faţă de zona de glam a personajelor din vechiul Hollywood, pe care le invoc între altele în Acţiuni şi protocoale (deşi strălucirea lor e văzută ironic, dinspre era Instagram-ului, şi e însoţită de angoasă, dar şi combinată cu partea de poezie conceptuală), Zona de surescitare e un volum întrucâtva intimist, în orice caz mai degrabă psihologizant. Şi asta chiar dacă nu lipseşte nici aici gesticulaţia spectaculară, care poate induce în eroare (poate e exact ceea ce-şi propune), fiindcă o să-mi permit şi eu să avansez o ipoteză de interpretare despre propria poezie: postura teatrală a vocii, asumarea, aparent artificială, a unui rol, lasă să se bănuiască o criză identitară, dar şi conştiinţa unei crize a reprezentării, discutată, la un nivel de discurs meta, chiar şi în modul de (de)construcţie a câte unui poem sau altul.

Deși alert, vibe-ul din Zona de surescitare e structurat diferit. Cum ai creat arhitectura volumului?

Energia şi/sau aura acestui volum sunt uşor diferite faţă de celelalte două, da, de pildă există aici o stare de surescitare aproape continuă, dinamică, adică o atmosferă care invită la rostirea performativă în gând a poemelor, pe măsură ce sunt citite, la reprezentarea lor imaginară, ritmată (m-am bucurat să imprim textelor un ritm, o cadenţă, pe măsura vibraţiei afective), pe o scenă interioară. În fond, toate trei volumele mele de poezie, de la Trucuri urbane (OMG, 2022), la Acţiuni şi protocoale (OMG, 2023), până acum, la Zona de surescitare (OMG, 2024), comunică subteran între ele, sau uneori la suprafaţă, prin opţiunile pentru anumite motive, prin rolurile ori postúrile pe care le are vocea din poeme. Dar volumele îşi au, fiecare în parte, diferenţa specifică, includ fiecare câte un alt dozaj al materialului imaginar, să zic, dar şi al ritmului. Revenind la ce mă întrebi despre „arhitectura” Zonei de surescitare, sunt aici două secţiuni, Introducem perspectiva şi Starea de personaj, ambele aceste titluri marcând faze, dacă vrei, ale unui proces de distanţare de sine (de altfel, eul, când apare, nu e legat de autobiografism) şi de intrare într-o stare de empatie, de complicitate cu „personajul”, cu un tu interior, cu o formă de alteritate.

Ai o rutină pentru scris poezie?

O să-ţi vorbesc pe scurt despre o rutină interioară, sau despre cum îmi reglez „surescitarea”, cum intru în zonă (care e până la urmă un spaţiu psihic). Cea mai importantă parte a acestei rutine e atunci când, fie că mă aflu în mulţime, pe stradă, sau între patru pereţi, citind, de exemplu, ajung să am şi să-mi exersez o stare de spirit mai intensificată, o anume vitalitate interioară, o atenţie sporită la detalii (reale sau livreşti), un fel de vigilenţă senzorială, dar şi intelectuală. Iar într-o astfel de stare, pornind de la un detaliu care mi se pare relevant, odată ce l-am sesizat, se întâmplă să construiesc un mic scenariu în minte, să fac legături imaginare, pe care le-aş dori totuşi plauzibile, şi eventual să plonjez în „starea de personaj”.

Cum s-a modificat relația ta cu poezia de-a lungul ultimilor trei, patru ani?

Mai îmbucurător pentru mine e, dragă Carmen, ceva ce nu s-a schimbat: starea de-a dreptul euforică pe care o am când scriu poezie (pe când, în momentul în care îmi scriu studiile sau scriu la o carte de critică şi de teorie, satisfacţia vine din modul de a construi o argumentaţie, dar e departe de a fi euforie acolo). Ce s-a modificat însă este, probabil, faptul că am mai puţină nevoie să recurg la „trucuri” ludic-retorice, şi în schimb mai multă nevoie să psihologizez discursul.

Odată cu Zona de surescitare pare că se încheie o scenă pentru a face loc unui alt spectacol. Care sunt formele și/sau ideile de care ești atrasă acum?

Da, ai dreptate să presupui că Zona de surescitare ajunge să încheie ceva, o anume scenă poetico-imaginară, o trilogie, de fapt. Iar acum scriu la ceea ce va deveni fie un volum de sine stătător, fie un diptic, sau chiar un triptic, dar oricum un alt „spectacol” (îmi place că invoci sfera teatrului pentru poezia mea). Miza cred că stă de astă dată într-o mai mare rigoare prozodică (deşi rimele rămân uneori impredictibile, ca într-un fel de jazz poetic, cum sesiza Alex Ciorogar pe manşeta volumului Zona de surescitare, iar lor li se adaugă o aceeaşi insistentă atenţie la ritm), dar e o constrângere care vine împreună cu provocări diferite în ce priveşte imaginarul, perspectiva, viziunea fiecărui poem în parte ca piesă a unui ansamblu.

Câte ceva despre proiectul Antologeek, apărut de curând la Editura pentru Artă și Literatură.

Uite un volum colectiv foarte reuşit, care merită să fie considerat una dintre cărţile anului, şi mă bucur că am acceptat invitaţia lui Andrei Zbîrnea (care la rândul lui a dat curs ideii lui Bogdan-Alexandru Petcu, de a avea o tematică legată de subculturi urbane şi culturi pop). Ceea ce a ieşit este o scenă de intrare în dialog a poemelor, un entuziasm colectiv al scrisului dincolo de conformisme sau de snobisme, o formă de a ne împărtăşi fascinaţiile faţă de segmente culturale care nu ţin de cultura de elită, dar care ne impregnează astăzi identitatea, fie că ne raportăm ironic sau empatic la ele. Eu am scris poeme legate de serialele de Netflix, şi în special inspirate din atmosfera şi mentalitatea (deopotrivă vintage şi aduse la zi, într-un trecut ficţional reevaluat când nostalgic, când critic şi cu umor, dinspre prezent) din Bridgerton.

Vorbeşte-mi despre voci noi în poezie pe care le-ai descoperit anul acesta, de la noi sau din alte țări.

 Aş depăşi spaţiul acestui interviu dacă nu m-aş opri de data asta doar la poezia de la noi, care mi se pare că e într-o fază de exuberanţă (stilistică, dar nu numai – e vorba de un întreg proces de dincolo de scrisul propriu-zis, adică de moduri de a fi împreună, intens, nu o dată pasional, într-o comunitate poetică vibrantă): am descoperit (din ce am reuşit să citesc până acum din „producţia” poetică a lui 2024) cu entuziasm volumele recent apărute ale lui Andrei Dósa, Florentin Popa, Ştefania Mihalache, cel al Sorinei Rîndaşu, noile poeme ale Teodorei Coman, Ioanei Vintilă, Olgăi Ştefan, Anastasiei Gavrilovici, ale lui Bogdan-Alexandru Petcu, ale Emiliei Nedelcoff, ale Rominei Hamzeu, ale foarte tinerilor Theodora Sterpu şi Teodor Bindiu. Aştept să apară şi o carte despre care am scris câteva rânduri pe coperta a IV-a, şi anume cel de-al treilea volum de autor al poetului Mihai Marian. Dar anul poetic 2024 încă rezervă surprize, deci nu e loc de vreun verdict, nu e nevoie să fixăm, cred, ierarhii aparent infailibile. De altfel, că tot am amintit de ierarhii, nu mi se pare că ar putea fi inspiratoare vreo stare de competiţie isteric-adolescentină, să-i zic aşa, ci poate cel mult un fel de euforie colectivă întru „pohezie” (vorba lui Naum), câteodată, alteori ar putea fi vorba, dimpotrivă, de o angoasă pe care cel puţin o putem lăsa să intre în text, să fie filtrată acolo cât de cât, dacă ea e inevitabilă astăzi, când suntem contemporani cu oroarea războaielor şi a genocidului.

Care sunt șansele/oportunitățile pe care le oferă un festival scriitorilor? La ce alte festivaluri, evenimente de poezie de anvergură ai mai participat anul acesta?

De când am avut dialogul nostru de anul trecut, după Poetic Hub – Street Delivery de la  Bucureşti, din toamna lui 2023, am mai participat, în afară de FILIT-ul de acum, la Transylvania International Spoken Word Festival, iar curând, între 7-9 noiembrie, urmează să particip cu o lectură de poezie la festivalul Discuţia secretă. În schimb, la finalul lunii noiembrie are loc un eveniment care se anunţă a fi cât se poate de interesant, şi pentru mine face cât un festival: lansarea (cu lecturi de poezie, discuţii, muzică) a unui număr unic de ziar, Seara fetelor (am şi eu câteva poeme acolo), coordonat de Cristina Ispas şi Victor Cobuz, cu ilustraţii de Liliana Basarab, proiect apărut cu sprijinul AFCN, ca parte dintr-un proiect mai amplu, coordonat de Un Cristian. În fine, în luna decembrie voi fi la Timişoara, pentru a citi la Festivalul Internaţional de Poezie Ion Monoran. Câtă vreme eu am intrat de puţin timp (de doar 3 ani, de fapt) pe scena poeziei de la noi, să zic aşa, am participat deocamdată la nu prea multe festivaluri, dar constat că există o efervescenţă festivalieră care nu poate decât să încurajeze lumea la a continua să scrie, tocmai pentru că se creează aceste comunităţi scriitoriceşti, aceste moduri de a convieţui creator, de a citi şi primi feedback, de a te regăsi în felul în care ceilalţi se raportează la scrisul-viaţă (fără a cădea în patetism, nu fac decât să-i parafrazez aici pe dadaişti, cu a lor formulă de artă-viaţă).

Impresii despre FILIT 2024?

 Impecabil organizat şi anul acesta, şi în plus FILIT-ul e o sursă de… euforie (literară, şi nu numai), că tot mai pomeneam eu de euforie în dialogul nostru. M-au entuziasmat multe (de exemplu, dialogul sclipitor, un performance cu totul, pe care Marius Chivu l-a avut cu Colm Tóibín, pe scena Naţionalului ieşean), dar mai ales Noaptea Albă a Poeziei, o superbă mostră de slam poetic, pe fundalul câtorva ore intense, de boemie literară live (posibilă, uite, şi în plin ev digital) de foarte bună calitate. Altfel, FILIT-ul e un eveniment pe care încă îl trăim, îi simţi şi tu, la fel ca mine, intensitatea.

Interviu realizat de Carmen Florea.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.