Iulian Popa | Rezidența de la Vila Golescu | Fragment în premieră

💬 Iulian Popa

Am ajuns în Câmpulung Muscel într-o zi de luni cu vreme schimbătoare, la mijloc de mai. Orașul m-a întâmpinat molcom, cu clădiri dintr-o altă epocă, obosite de trecerea timpului, dar pline de farmec. Fusesem aici cu mulți ani înainte și păstram amintiri vagi. Imaginile câtorva case vechi îmi reveneau din memorie în timp ce rătăceam pe străzi, derutat de indicațiile confuze ale navigatorului, blocat la rândul lui de șantierul din centrul orașului. Trecerea de la agitația capitalei la calmul micului oraș a fost abruptă – un drum scurt, de două ore – suficient cât să-mi surprindă simțurile, racordate încă la haosul brownian al Bucureștiului. Și e tocmai această tranziție care-ți poate pune mintea într-o relativă stare de imponderabilitate.

În urma unui urcuș scurt, am zărit Casa Golescu printre copaci și m-a surprins mărimea ei. Văzusem o fotografie cu ea și-mi lăsase impresia că ar fi mai mică. La fața locului, părea impunătoare, intimidantă chiar, iar când am intrat, am avut confirmarea. O casă prea mare pentru mine, obișnuit cu camere mai mici, sau cel puțin cu un tavan mai coborât. Poate că în subconștient păstrez un sentiment de nesiguranță cu privire la astfel de locuri. Singurele încăperi cu tavan înalt prin care am trecut au fost instituții – Școala generală Nr. 3 din Brăila, o clădire admirabilă, de altfel, însă rece, și nu neapărat doar la propriu, spitalul din apropierea școlii, întâmplător cu același număr, la fel de rece. Prin urmare, pășeam cu teamă în Vila Golescu, printre obiectele de mobilier originale ale familiei, biblioteci pline de cărți ale epocii și tablouri. Casa e cu siguranță mare și pentru o familie; pentru un singur om, e copleșitoare. Simțeam viața din ea, la fiecare pas, trecutul ei și-mi imaginam viața cotidiană pe care o aveau ocupanții ei de odinioară. Într-un fel, mă simțeam intrus, un musafir nepoftit în viața lor extinsă peste decenii și mi-am amintit de cartea pe care aveam să o termin aici, Vizite neanunțate. Ce prilej poate fi mai bun de a dezvălui lucruri decât o vizită neanunțată? Firește mi-a venit în minte Jack Torrance. Preferam să nu mă gândesc prea mult la subiect, totuși.

M-am simțit aproape dator să scriu, iar casa mi-a oferit atmosfera, un soi de presiune, resimțită în fiecare zi, mai mult un imbold de a duce la capăt un lucru început. Și tocmai această atmosferă m-a ajutat să termin lucrul la cartea de povestiri. O parte grea, cel puțin pentru mine, este cea a editării textelor. Tai paragrafe cu greu, mi-e aproape milă de ele, uneori trec cu reticență printre propriile mele rânduri pentru a vedea erori sau lucruri care ar putea fi lăsate deoparte. Liniștea conacului și sentimentul de izolare au ajutat să-mi înving reticența de a-mi reciti textele. O izolare în mijlocul unui oraș, totuși.

Colegele mele de rezidență – Ana Alexandrescu și Diana Bădica – aveau să vină abia după două săptămâni și, în consecință, am abuzat de dreptul de a-mi alege primul camera. Am optat pentru cea mai mică dintre ele. Mă simțeam cel mai comod aici. În plus, eram aproape de terasa de la etaj, un loc foarte plăcut de unde se putea contempla o parte a orașului. În scurt timp mi-am făcut o rutină. Cuprindea lucru dimineața și după-amiaza, o plimbare prin oraș la prânz, uneori o alta, seara, timp petrecut pe terasă, la discuții cu Ana și Diana. Terasa era probabil locul meu preferat din casă. Pentru o lună, m-am simțit privilegiat că am putut sta într-un loc în care cei mai mulți intră doar ca într-un muzeu.
Am scris ultima povestire din carte aici, de la zero, o povestire pe care o lăsasem pentru final, care închide ciclul vizitelor neanunțate.

🔸🔸🔸

Următoarea stație, Stadtmitte
(fragment)

Cândva, cu mult timp înainte, alerga și vâna prin pădurile transformate peste milenii în Deșertul Gobi. Trebuie să fi avut parte de o moarte violentă, acoperit de vreo avalanșă sau alunecare de teren, altfel nu se fosiliza. Tot ce mai rămăsese din animal era afișat acum într-o fotografie pe monitorul din fața lui. Își dorește mai mult decât orice să facă o astfel de descoperire, însă perspectiva unei deplasări în Mongolia e incertă acum. La fel este și finalul tezei lui. Tot ce-i rămâne este să studieze fosilele găsite de alții, să scoată din ele informații pe care ei nu le-au descifrat. S-au scris deja articole despre mecanica mișcării unui astfel de specimen și tot ce-i rămâne e să se holbeze la cele trei degete alea piciorului de Tarbosaurus în speranța unei inspirații de moment. Se trezise devreme, atipic pentru o sâmbătă dimineață, prima însorită după multe zile cu ploaie, la sfârșit de aprilie. Soarbe din ceașca de ceai preferată, una din porțelan cu motive florale chinezești, adusă de o colegă din China. Soneria de la ușă îl oprește din contemplarea detaliilor fosilei. E un sunet pe care-l aude rar, un bang pe ton jos, repetat de două ori. Trebuie să fie administratorul, stă pe aceeași scară și nu are nevoie să sune la interfon. Pornise o investigație pentru a afla cine a aruncat un aspirator la containerul de gunoi menajer și acum era la a doua rundă de întrebări. Deschide ușa fără a mai verifica cine e dincolo.
De dincolo de prag, zâmbetul care-l cucerise cu ani în urmă, încadrat de pistrui și de pletele vopsite în roșu intens. Nu poate scoate niciun cuvânt. Îi trebuie secunde bune pentru a trece peste șocul revederii neașteptate. Îl vizitase cu trei săptămâni înainte și acum era din nou aici.
— Alexa? spune el, aproape în silabe, nesigur de identitatea persoanei din fața lui.
Ea pufnește în râsul ei inconfundabil.
— Nu mă îmbrățișezi? Nu mă inviți înăuntru?
Se îndreaptă spre ea și o îmbrățișează. La început, timid, ca și cum ar mai fi avut încă dubii despre identitatea ei, pe urmă mai puternic, până când îi simte corpul lipit de al lui. O sărută, mai întâi pe obraz, apoi pe gură și ea îi răspunde, cu buze uscate și fără senzualitatea cu care-l obișnuise. Ar fi putut spune că ea o făcuse din obligație. Nu-l îmbrățișase la rândul ei, nici măcar nu-și pusese o mână în părul lui, așa cum o făcea deseori. Mâinile ei rămăseseră imobile. Atârnau pe lângă corp, blocate pentru cazul în care mintea ei le-ar fi comandat să-l strângă în brațe. Se desprinde de ea, o apucă de mână și o trage cu delicatețe înăuntru.
— Am zis să-ți fac o surpriză, spune ea. Cred că am reușit.
— Da, clar. Nici nu știu ce să zic. E cam dezordine aici.
— Acum îmi dau seama cât muncești ca apartamentul ăsta să arate bine când vin eu aici.

Iulian Popa este câștigător la categoria proză scurtă, în cadrul Burselor și rezidențelor de creație literară Cărturești, ediția 3.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.