Jack White, Lazaretto, Third Man, 2014

Discul ăsta cu titlu de leprozerie este al doilea pe care copilul teribil al rockului post-milenarist îl scoate de la despărţirea de minunata Karen Elson. Între cei doi lucrurile n-au decurs tocmai bine, deşi începuseră într-o notă de friendly glam (după ce şi-au depus actele de divorţ cei doi au dat un party unde şi-au invitat toţi prietenii pentru a se despărţi cum se cuvine, cu alcool distilat şi compasiune amicală). Pînă să se pronunţe divorţul însă, la finalul anului trecut, lucrurile au luat o întorsătură urîtă, cu scandaluri legate de custodia celor doi copii, urmate de ordine de restricţie şi restul tacîmului: „I`m afraid to be hurt but I am not afraid of any physical pain” cum se aude pe altfel splendida „Would You Fight For My Love?”. (Printr-o despărţire au trecut şi Josh Ritter şi Dawn Landes, care s-a lăsat cu dialoguri între ultimele lor albume solo, dar afacerea lor sentimentală s-a desfăşurat ceva mai discret şi mai melodic, ca-ntre folkişti).

Acesta fiind contextul biografic, pe-al doilea album al său după Blunderbuss (recenzat aici de colegul Filip Standavid), chitaristul, care altădată băga blues-ul în cluburi şi pe stadioane, îşi cîntă frustrările, furiile, nostalgiile şi restul stărilor de inimă albastră. Cronicarul de la Mojo şi-a intitulat recenzia „Anger is an energy” şi asta spune cam tot despre stare acestui album unde versurile lui White vorbesc despre izolare, deznădejde, trădare, pierderi, paranoia, păcate şi cam tot ce mai rămîne după ce dragostea pîrjoleşte totul în jur în marşul ei de retragere („I`m becoming a ghost / so nobody can know me”). Cum se întîmplă în astfel de cazuri, nefericirea omului White a fost inspiraţia chitaristului White căruia i-a ieşit un album chiar mai bun şi mai variat decît Blunderbuss, dar asta şi din considerente de compoziţie şi producţie.

Pentru prima dată de cînd şi-a scos chitara în lume şi s-a jucat de-a producătorul (pentru the White Stripes, dar şi pentru celelelalte trupe ale lui, The Raconteurs şi The Dead Weather sau pentru cohorta de trupe pe care le-a scos în lume prin casa lui de discuri, dintre care favoritele mele rămîn The Black Belles şi Smoke Fairies), Jack White şi-a lăsat deoparte vanitatea de puritan al rockerului rădăcinos, şi-a abandonat convingerea de revizionist al înregistrărilor în analog şi s-a jucat la mixerul digital şi cu softurile fine de editare. Spre deosebire de alte albume prin care White şi-a atras renumele de cel mai rapid producător, de data aceasta nu atît sesiunea de compoziţie, cît cea de producţie şi mixaj i-a luat 18 luni. Ca şi pe Blunderbuss, a înregistrat live cu cele două trupe de studio dar şi de concerte pe care le-a construit în funcţie de genul muzicienilor, cea exclusiv masculină Buzzards şi cea complet feminină Peacocks (pe „Would You Fight For My Love?” cîntă alternativ ambele trupe, de-o parte şi de alta a unui White aşezat la pian – o nebunie!), dar editarea a presupus mult colaj şi mixaj între variante şi pasaje, în genul producătorilor de hip-hop. Spunea White în interviul său din Mojo pe luna iulie: „Să ziceam că înregistram live trei cîntece pe bandă, după care le luam şi le editam pe fiecare cu o lamă, după care luam anumite pasaje şi le printam pe computer, scoteam anumite măsuri, după care le întregistram din nou pe bandă, schimbam viteza de redare şi suprapuneam vocea mea la o viteză greşită. Eram foarte relaxat şi voiam să văd ce iese.” Cam acelaţi lucru l-a făcut şi cu piesa lui Blind Willie McTell, „Three Women”, una din cele mai bune de pe album, care nu e tocmai un cover, cît un punct de pornire pentru altceva: „Am luat din acel cîntec cîteva cuvinte, după care am scris melodia de la zero şi am compus alte versuri – e ca şi cum ar fi rescris complet acel cîntec dintr-o perspectivă modernă.”

A ieşit astfel un album recognoscibil stilului său, dar cu multe, multe surprize, în genul pianului, orgii şi muzicuţei preluînd multe partituri de chitară, placînd pe structuri rock sonorităţi de blues, cabaret şi country (s-a cîntat cu harpe, mandoline, viori, clavecine), ceea ce duce la lipsa riff-urilor cu care ne obişnuise omul, fără însă a face rabat de energie (a folosit nu mai puţin de cinci baterişti şi trei basişti). „Alone In My Home”, unul din vîrfurile albumului, „Temporary Ground”, „I Think I Found The Culprit”, „Entitlement” sau „Want And Able” sînt nişte cîntecele country tradiţionale de saloon rustic foarte, foarte melodioase, cu mult pian, cu viori şi cu voci feminine, pe cîteva din ele nici nu se aude chitara. De cealaltă parte, a energiei, „Lazaretto” este piesa-semnătură a lui White (ce opening lines: „My veins are blue / and connected / and every single bone in my brain is electric”!), cu o linie de bas demnă de imnica „Seven Nation Army” şi cu multă chitară în prim plan, care însă în a doua jumătate a piesei, după ce-şi face de cap şi duce solo-ul în climax, lasă locul viorilor care aduc înapoi sîngele în corp. „High Ball Stepper” este o instrumentală zeppelinescă cu un piano strivit între distorsurile de chitară acompaniate de „woo-ooo-uri” de junglă. „That Black Bat Licorice” este o altă White-classic, sacadat impertinentă, cu răbufniri de furie pe şase coarde calmate de o vioară subversivă pe final.

Un album de blues-gothic-country cu multe părţi întunecat-înfuriate, amare dar şi cu mult umor, despre păcatele dragostei şi chinurile inimii care te exilează într-o leprozerie la marginea lumii (nu degeaba „Want And Able” se deschide cu croncănitul ciorilor), „born rotten, bored rotten / making models of humans / out of coffee and cotton”.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.