Jurnal de lectură – un Don Juan al cărţilor, de Alberto Manguel

on 17.10.2012 at 15:11

Baroque Books & Arts a debutat pe piaţa editurilor locale cu o carte-jurnal a unuia dintre “cititorii” lui Borges. Alberto Manguel, scriitor, traducător, editor, l-a cunoscut pe Borges pe când lucra într-o librărie din Buenos Aires şi a devenit timp de patru ani, între 1964 şi 1968, cel care îi citeşte. Totuşi, Jurnalul de lectură (39,9 lei) face puţine referiri la marele scriitor sud-american (“Borges, întrebat dacă el crede în Dumnezeu: Dacă Dumnezeu este un cuvânt care înseamnă o fiinţă în afara timpului, nu sunt sigur că aş crede în El. Dar dacă este ceva din noi, care stă de partea justiţiei, atunci da, cred că în ciuda tuturor crimelor, există un scop moral în lume.”), dar cuprinde în cele 218 pagini toată erudiţia pe care a dobândit-o în cei 55 de ani de viaţă Manguel.

Romanul e de fapt jurnalul din iunie 2002-mai 2003, când autorul se decide să recitească lunar câte una dintre cărţile care i-au marcat tinereţea. Astfel, Bioy Casares, Wells, Kipling, de Chateaubriand, Doyle, Goethe, Grahame, Cervantes, Buzatti, Shonagon, Atwood şi de Assis umplu universul unui an de lectură şi de amintiri. Printre personaje fictive şi cugetări citate, Manguel îşi povesteşte primul an de viaţă în casa nou achiziţionată din sudul Franţei, unde se instalează după ani mulţi de locuit înCanada.

“Nu-mi place să-mi facă alţii rezumatul cărţilor. Tentează-mă cu un titlu, o scenă, un citat, da, însă nu cu întreaga poveste.”, ne scrie Manguel. Şi conform zicalei ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face, se ţine de promisiune. Ne dă picături din scrierile pe care le citeşte – “Picasso spunea că totul este un miracol, e miraculos că nu te dizolvi în apa de baie.”; din cele care îi amintesc de ce citeşte – “În spaniolă cuvântul aşteptare, espera, are aceeaşi rădăcină cu speranţă, esperanza. Gide spune în Jurnal: sala de espera. Ce limbă frumoasă, cea care asociază aşteptarea cu speranţa.”; dar mai ales din viaţa de zi cu zi, care poate peste ani se va transforma într-un roman de sine stătător: “Toată ziua de ieri am rearanjat romanele poliţiste. Sunt toate în dormitorul pentru musafiri, care acum se numeşte Camera Crimei.”Două teme se strecoară printre poveştile celor 12 cărţi pe care Alberto Manguel le devorează cu ochii şi inima unui om mai în vârstă cu 30 de ani – celelalte oraşe, începând cu Buenos Aires-ul natal lovit de o gravă criză economică la începutul anilor 2000: “Turist fiind în oraşul care a fost cândva al meu, eu nu văd cum se întind periferiile mizere sau faptul că spitalele nu au ce le trebuie, nu văd falimentele sau clasa de mijloc făcând coadă să capete o supă.”, “Aici trecutul este un prezent în straturi, generaţii după generaţii de fantome: oamenii copilăriei mele, colegii dispăruţi, supravieţuitorii devastaţi.”, şi continuând cu Londra, Berlin sau Paris: “Kipling spune undeva că există locuri pe Pământ prin care, dacă aştepţi suficient, va trece până la urmă toată lumea. Un asemenea loc e staţia King’s Cross din Londra; celălalt este gara din Bombay.”, “Când trăieşti în Franţa, ştiu că te poţi simţi perfect acasă într-un loc care nu este acela pe care îl iubeşti cel mai mult.”, şi relaţia specială pe care o are cu cărţile (de unde şi subtitlul un Don Juan al cărţilor) – “Azi-dimineaţă m-am uitat la cărţile mele din bibliotecă şi m-am gândit că nu au cunoştinţă de existenţa mea. Ele se trezesc la viaţă pentru că eu le deschid şi le întorc paginile, dar nu ştiu că eu sunt cititorul lor.”, “Gândim că ne apropiem de o carte de la distanţă, vedem cum ea îşi desface copertele protectoare, urmărim, protejaţi de locul nostru în public, desfăşurarea naraţiunii şi uităm în ce măsură depinde supravieţuirea personajelor, viaţa însăşi a poveştii, de prezenţa noastră de cititori – de curiozitatea noastră, de dorinţa de a evoca un detaliu, de a fi surprinşi de o absenţă – ca şi când puterea noastră de a iubi a creat ea însăşi, dintr-un ghem de cuvinte, persoana iubită.”, “Nu mă simt bine să ţin cărţile altora la mine. Vreau fie să le fur, fie să le înapoiez imediat. Cărţile împrumutate au ceva din musafirul care stă mai mult decât e binevenit.”.

“Noi citim ce vrem să citim, nu ce a scris autorul.” – ne mai spune Manguel. Şi are totală dreptate, fie doar dacă mă gândesc că pentru mine cartea asta e fost ca o vizită la biblioteca de cartier la care aveam abonament când eram elevă. Şi mi-a creat din nou “Sentimentul plăcut al începutului, dar nu de la zero. Ca lectura.”