Lavinia Braniște | „Mi se pare că la noi există o așteptare ca autorul să fie foarte implicat în promovarea cărții”

Al cincilea volum din seria Rostogol, Fanfara lui Rostogol, de Lavinia Braniște, apărut la editura Arthur, în colecția Trofeul Arthur, cu ilustrații de Andrei Măceșanu, a fost finalist la prima ediție a Premiilor Cărturino, la secțiunea Cartea de literatură pentru copii a anului. Și volumul Cofetăria, cu ilustrații de Mihaela Paraschivu, editura Cartier, a fost finalist la Cartea ilustrată pentru copii. De asemenea, Fanfara lui Rostogol a intrat în 2024 în catalogul „The White Ravens”. Am dialogat cu Lavinia Braniște și am aflat lucruri noi despre drumul parcurs împreună cu personajele:

Personajul Rostogol este deja cunoscut micilor cititori, iar în seria care îi poartă numele, cele mai recente aventuri le putem afla citind Fanfara lui Rostogol. Cum s-a transformat personajul pe parcursul acestor ani? Te-au influențat vreodată și în viața reală personajele pe care le creai?

În primul rând, m-am transformat eu, ca scriitoare. Primul volum din serie a fost prima carte pentru copii scrisă de mine (pentru concursul de manuscrise al Editurii Arthur) și nu intenționam să continui, nici cu aceste personaje, nici cu literatura pentru copii, în general. Ideea unui volum doi a venit într-o întâlnire cu copii, la o școală, parcă – m-au întrebat dacă va exista o continuare, iar eu am fost foarte bucuroasă și flatată (neștiind atunci că ei asta întreabă mereu, pe oricine, e una dintre întrebările nelipsite ale copiilor, alături de câți ani ai și cât ți-a luat să scrii cartea).

În fine, naivitatea mea a lucrat într-un sens bun, până la urmă, fiindcă întâlnirea aceea mi-a dat un imbold să continui. Tot la evenimentele cu copii mi-am dat seama că trebuia să ajustez limbajul, îi vedeam cum reacționează la text și mi-am dat seama unde-i pierd sau ce-i amuză. Așa am ajuns să transform felul în care scriu. Și apoi m-am apropiat și eu de personaje mai mult și am început să le dau de la mine mai mult, din felul meu de a vedea lumea sau viața în comunitate, din frământările mele profesionale etc. Ele, personajele, nu știu cât m-au influențat în viața reală. E drept că în perioadele când scrii ești cu ele în cap mereu și poate ești mai zăpăcit sau le vezi și acolo unde nu sunt, dar asta e frumusețea meseriei, îmi place când se întâmplă așa.

Când ai întâlnit prima dată un arici 🦔 mai ții minte ce reacție ai avut?

🦔 Am văzut un cuib cu pui, fără adulți, și am fost super impresionată de cât erau de fragili. Și păreau și foarte moi, nu erau nici morocănoși, nici periculoși, doar buimaci și foarte drăguți.

Aventurile lui Păducel încep în acest volum acasă la bătrâna contesă Bernarda, care îi dedică multă atenție și îi face cadou un bucium foarte prețios și vechi. Deși buciumul „cântă cu jale”, el devine un instrument indispensabil pentru sărbătoarea din pădure, unde vin animalele din valea în care locuiesc aricii. Când scrii cărți pentru cei mici încerci să trăiești după „ritmurile naturii” pentru a fi mai aproape de personaje? Cum intri în pielea lor?

E mai greu cu ritmurile naturii în blocul muncitoresc din Drumul Taberei, unde stau (deși mă bucur că văd pe geam câțiva copaci, un privilegiu în orașul București). Mă ajută Wikipedia să intru în pielea lor, îmi place să citesc despre animale, etapa de pregătire înaintea scrisului e preferata mea, dar și scrisul în sine îmi place foarte mult (deși de multe ori am impresia că scriind stric niște idei bune din etapa de pregătire).

Ziua Sperietorii devine o zi care îi aduce laolaltă pe prietenii lui Rostogol, care formează Fanfara lui Rostogol. Practica le cam dă de hac celor care credeau că nu e prea greu să cânte la instrumente muzicale! Este mai distractiv să scrii cărți pentru cei mici decât pentru alt public?

Da, e mai distractiv pentru că poți să te folosești mai mult de umor, deși literatura pentru copii e într-o zonă de precauție extremă, mi s-a spus la un moment dat inclusiv că a râde de personaje din postura de narator este bullying. E o discuție lungă și are nevoie de multe nuanțe, iar această libertate a umorului nu e totuși atât de mare pe cât mi-o imaginam la început, dar clar e mai distractiv de produs decât literatura celalată, pentru oameni mari.

Copiii află prin intermediul poveștilor cam ce presupune să fii artist, să ai emoții pe scenă, să cauți zone de confort, să încerci numeroase lucruri pentru a afla la ce ești bun. Ce cărți te-au ajutat pe tine, când erai mică, să te gândești la cum vei fi când vei fi mare?

Când eram eu mică, în anii ’80, aveam cărțile pe care le aveau toți copiii, nu era abundența de acum: Habarnam, Aumădoare, Baba Iarna intră-n sat. Nu-mi aduc aminte să fi avut aspirații profesionale în copilăria mică, dar îmi aduc aminte foarte clar că mă vedeam în postura de mamă, era de la sine înțeleasă. Nu știu exact de unde venea, dar probabil de peste tot: în primul rând din familie, dar și din cărți, și din educația formală, din tot ce era în jur. Când am început să mă gândesc la o meserie, mi-am dorit mult să fiu profesoară, am și practicat la începutul vieții mele de adult, dar nu m-am descurcat cu managementul clasei. E o meserie foarte grea și nu e pentru oricine.

Sunt multe pagini la care și un adult, citind cartea, ar mustăci, mai ales cele legate de inspirație, artiști, împrăștiere în multe direcții, vorbit în versuri etc.

Da, aici sunt eu, sunt gândurile și frământările mele artistice, doar că i le-am împrumutat purcelului ca să pot vorbi despre ele. Dacă le iei prea în serios, în literatura pentru oameni mari, devii ridicol.

Te-ai regăsit până acum în vreo carte ca personaj? Cum ai reacționa(t)?

Poate e o deformare profesională, dar când citesc, mă conectez mai degrabă cu autorul sau autoarea decât cu personajele. Mă regăsesc de multe ori în anumite gânduri sau puncte de vedere sau în simțul umorului dintr-o carte sau alta, iar reacția e că mi-aș dori să cunosc persoana care a scris.

Personajele au tipologii bine conturate – de exemplu, Păducel, cel care nu iese din casă de bunăvoie, cu care cititorii pot empatiza ușor. Ce reacții au fost la lecturi, ce te întreabă copiii?

În general mă întreabă despre acțiuni, nu despre temperamentul personajelor, și de multe ori mă iau la rost, că de ce se întâmplă așa și nu altfel. Întrebările astea mă încuie de fiecare dată, dar îi îndemn mereu să nu-și uite ideile și să le folosească în propriile lor povești.

Când buciumul lui Păducel e gata să fie înghițit de ape, prietenii lui realizează că trebuie să-l ajute să și-l recupereze. Chiar dacă nu-l suportă de la început, acest bucium devine un fel de obiect de atașament. Ții minte ce obiecte de atașament ai avut în propria-ți copilărie?

Erau în general păpuși, aveam obiecte bine asignate genului. Mai țin minte și o mașină de pompieri sub brad (o țin minte datorită unei fotografii, de fapt), dar nu-mi amintesc să fi investit emoțional în ea. Și apoi erau și cărțile, mai ales cele menționate mai sus. Pentru că erau puține și se găseau greu, țineam mult la ele și le mai am și azi.

Ce face Rostogol între scrierea unui volum și a altuia?

Rostogol se retrage de fapt, aștept în curând volumul șase și ultimul din serie. Cred c-o să-mi fie dor de el, dar l-am exploatat destul. Nu mai știu ce făcea între volume, se gândea la un nou proiect artistic probabil. E un personaj care a trebuit s-o ia de multe ori de la capăt în căutările lui, ceea ce mi s-a întâmplat și mie, dar mă bucur că am găsit o direcție și s-a terminat cu foiala asta. Sper că se bucură și el că-l las în pace, în sfârșit.

Ai vrea să se facă desene animate pornind de la această serie? Ai niște desene actuale preferate?

Animația costă foarte, foarte mulți bani și în România producătorii mai degrabă evită zona asta. Ar trebui să iasă ceva cu un succes comercial enorm ca să-și poată amortiza investiția. Așa că nu mă gândesc la lucrul ăsta, nici măcar ca exercițiu de imaginație. M-aș bucura ca poveștile astea să circule în forma în care sunt ele acum, în seria de la Vlad și Cartea cu Genius, ilustrate de Andrei Măceșanu.

Fanfara lui Rostogol a intrat în acest an în catalogul „The White Ravens”. Anual sunt selectate 200 de titluri din peste 50 de țări, în 40 de limbi. Dacă ar fi să fie tradusă seria, în ce parte a lumii ți-ai dori să ajungă?

Nu știu exact, circulația cărților peste hotare mi se pare destul de imprevizibilă. Cred că sunt povești destul de locale, iar limba și referințele pot fi înțelese cel mai bine de cititorii de aici, mi-ar plăcea mai degrabă să ajungă la mai mulți cititori români. Dar m-ar bucura orice surpriză legată de traducere, evident.

Totodată, volumul a fost finalist la prima ediție a Premiilor Cărturino, la secțiunea Cartea de literatură pentru copii a anului. Și Cofetăria, cu ilustrații de Mihaela Paraschivu, editura Cartier, a fost finalistă la Cartea ilustrată pentru copii. De ce e atât de importantă o astfel de inițiativă, demarată de Cărturești, în acest spațiu cultural?

E importantă pentru vizibilizarea cărților, în primul rând. Mi se pare că la noi (și probabil peste tot) există o așteptare ca autorul să fie foarte implicat în promovarea cărții, ceea ce pe mine, ca persoană introvertită și cu puțină energie, mă frustrează foarte tare. Dacă nu produc clipuri de promovare a cărții pentru social media, nu înseamnă că nu-mi doresc ca volumele să fie promovate de ceilalți din lanțul cărții – editurile care le publică sau librăriile care le distribuie și care (spre deosebire de mine) au departamente de marketing. Până la urmă, prețul cărții se împarte, mai mult sau mai puțin frățește, între toți. Sunt sigură că sunt mulți autori cărora le face plăcere să se expună și care-și iau energia din chestia asta, dar la mine funcționează invers, expunerea mai degrabă mă stoarce. Așa că am nevoie de sprijinul colegilor din lanțul cărții pentru promovare (a cărților, nu a persoanei mele) și cred că un premiu lansat de un lanț de librării atât de important e excelent în acest sens.

Cum ți se pare că a evoluat receptarea literaturii pentru copii în ultimii ani la noi în țară?

Mă bucură mult în primul rând interesul editurilor de a publica autori români. Știu de la colegi din generațiile mai mari că în anii 1990 și 2000 era aproape imposibil să publici o carte pentru copii. Acum multe edituri au colecții dedicate literaturii române pentru copii, ba chiar te abordează, îți fac propuneri. E minunat. Încet-încet, s-a format și un public intersat tot mai mult de scriitori și ilustratori români, există cluburi de lectură, sunt învățători și profesori de română care vor să interacționeze cu scriitori vii, cum ar veni, să te aducă în fața copiilor. Se simt progresele, cred că suntem pe un drum bun.

Interviu realizat de Andra Rotaru

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.