Led Zeppelin, Celebration Day, double CD, Atlantic, 2012.

Ce se-ntîmplă cînd Cea-Mai-Mare-Trupă-Rock-din-Istorie anunţă că va susţine, la 27 de ani de la despărţire, un ultim concert?

Se creează o cerere de bilete atît de mare (adică vreo 20.000.000), încît organizatorii apelează la un fel de tombolă online ca să poată distribui nominal, deci cît mai fair, cele 18.000 de bilete disponibile.

Vorbim, în fond, despre trupa care practic a inventat concertele rock as we know it şi singura trupa din istorie care, după moartea bateristului (John „Bonzo” Bonham a murit în toamna lui 1980), a decis că existenţa ei nu mai are sens. Dar care cîţiva ani mai tîrziu îşi încălca crezul, se reunea şi împrumuta un toboşar (Phil Collins) pentru a susţine un recital într-un concert caritabil (Live Aid 1985), recital unanim considerat o ruşine şi o pată pe moştenirea lăsată, sfîrşitul simbolic al trupei care, un deceniu mai devreme, doborîse toate recordurile posibile de audienţă, vînzări şi superlative critice.

Care erau şansele, aşadar, ca un nou concert să mai aibă loc şi, mai ales, era posibil, uman vorbind, să iasă memorabil!?

Anunţat pentru 10 decembrie 2007, la O2 Arena din Londra, concertul tribut adus lui Ahmet Ertegun, bossul de la Atlantic Records unde s-a scris istoria rock-ului în prima jumătate a anilor `70, trebuia să fie actul prin care Led Zeppelin (cu fiul Jason în locul tatălui John la tobe) renăştea din propria cenuşă ca pasărea Phoenix doar pentru a-şi cînta adevăratul cîntec de lebădă.

Fiecare avea cîte ceva de dovedit, şi sieşi, şi celorlalţi: John Paul Jones că n-a fost doar un simplu basist, perpetuu rămas în umbra geniului celorlalţi; Jimmy Page că mai poate struni chitara după decenii de alcoolism şi impotenţă creativă, Robert Plant că mai are voce şi charismă la 60 de ani, iar Jason că se poate ridica la înălţimea tatălui său, votat în continuare în revistele de specialitate drept „cel mai bun toboşar rock din toate timpurile”, tatăl a cărui fantomă artistică l-a bîntuit toată viaţa. Dar şi, mai greu decît toate, aveau de dovedit că pot readuce între ei, la senectute, chimia de altădată cînd purtau supranume precum Golden God sau The Beast. Aşadar, 10 decembrie 2007 se anunţa a fi, după moartea lui „Bonzo” din 25 septembrie 1980, pur şi simplu cea mai grea zi din istoria trupei.

Din fericire, avea să se numească Celebration Day şi să dea Zeppelinului ce-i al Zeppelinului în 124 de minute lungi cît istoria şi atît de încărcate emoţional, încît, dacă nu-ţi vin lacrimi în ochi de la primele măsuri, nici nu meriţi să asculţi albumul pînă la cele două bisuri. Te întrebi (retoric, fireşte) dacă există cîntece rock care să se compare cu „Black Dog”, „Dazed and Confused”, „Kashmir” sau „Whole Lotta Love”, dacă s-a compus vreodată vreo baladă bluesy mai dureroasă şi mai adevărată decît „Since I`ve Been Loving You” şi dacă te vei putea sătura vreodată de cîntecele astea? (Dacă răspunsul tău e da, meriţi să asculţi toată viaţa numai Beatles şi Rolling Stones!).

Am acasă toate albumele live ale trupei, şi oficialele How The West Was Won şi The Song Remains The Same, şi bootleg-urile (inclusiv cele cîntate în studio-urile de radio), aşa că ştiu ce vă spun: da, sînt mai bătrîni, dar tocmai această gravitate face albumul emoţionant, puternic, absolut memorabil. Vocea nu atît de înaltă a, dar mai gravă a lui Plant îţi dă fiori pe „Nobody`s Fault But Mine” sau pe „In My Time of Dying”, arcuşul pe chitară al lui Page de pe „Dazed and Confused” te duce în continuare în sferele psihedelice ale minţii (cum astăzi, din păcate, nici o altă trupă rock nu mai e în stare s-o facă); Jones te copleşeşte cu clapele pe „No Quarter”, iar Jason, ei bine, Jason bate pe toate piesele ca şi cum însăşi învierea tatăl lui depindea de tobele alea (ceea ce, în fond, era şi adevărat.) În plus, de data asta cîntă „Good Times, Bad Times”, „For Your Life” şi „Ramble On”, piese niciodată cîntate live integral, şi „Stairway To Heaven”, balada pe care au refuzat la un moment dat s-o mai pună în playlistul concertelor.

Celebration Day este albumul care pune semnul de exclamare la finalul carierei acesti trupe fără de care nimic n-ar fi fost şi nici nu va mai fi vreodată la fel.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.