Luminile oraşului

Ordonată şi hedonistă, cosmopolită şi statornică, Viena secolului XIX îşi merita statutul de centru al Europei. Pe care ajunsese să o domine cu muzele, în locul armelor. Despre această casă veche, dar trainică, şi despre toate barbariile care au năpădit-o, în răstimpul scurt de o viaţă de om, scrie Stefan Zweig în Lumea de ieri. Amintirile unui european, recenta apariţie de la Humanitas, în traducerea lui Ion Nastasia. Este o carte cu un destin pe cât de cutremurător, pe-atât de absurd, un semn că, vorba lui Adorno, după Auschwitz, poezia nu mai la fel. Şi nici Europa.

Spun cutremurător şi absurd, fiindcă autorul nu a supravieţuit scrierii cărţii. S-a sinucis în plin război, departe de Europa pe care o evocă. Perioada 1895-1941, cuprinsă în carte, când prea visătorul secol romantic întâlneşte viitorul pe care nu-l credea cu putinţă, sunt anii de formare ai lui Zweig, urmaţi de o viaţă pentru care nu fusese pregătit. Şcoala, în Viena atât de iubitoare de artă şi de mondenitate, era, hélas, sub semnul obtuzităţii şi al supunerii. Oraşul se dezvolta mai repede şi mai uşor decât imperiul, „un stat bătrân ascultând de un împărat moşneag, guvernat de miniştri bătrâni, un stat care, fără altă ambiţie, mai spera un singur lucru, şi anume, ca prin împotrivire la orice schimbări radicale în spaţiul european, să se menţină neatins.” O utopie, întrecută doar de negrele utopii ale războaielor care stăteau să vină. Însă bătrânele academii, cu învăţătura lor desuetă, pe care le ştim din amintirile vieneze şi berlineze ale lui Eminescu, bunăoară (spiritul junimist se simte, puternic, în cartea lui Zweig), sunt înlocuite de accentele urbane ale cafenelelor, de întâlnirile cu celebrităţile artistice şi literare care treceau, cu naturaleţe, prin oraş. Viaţa Vienei e o şcoală.

Pudibonderie şi indiscreţie, afectare şi dramă, fac luminile şi umbrele lumii antebelice, cântărită de Zweig fără părtinire, cu bunele şi cu relele ei. Nu se poate, însă, preţui îndeajuns vârsta aceea a prieteniilor fără graniţă (Zweig face înconjurul Europei semnificative, al locurilor unde se întâmplă ceva), cu cercurile ei de artişti, cu poveşti despre Goethe, cu Richard Strauss vorbind despre Wagner, cu Brandes amintindu-şi de Flaubert şi Dickens, cu premiere teatrale şi muzicale eveniment. O lume din iluzii şi cuvinte.

„Începusem să privesc Europa noastră cu bucurie nouă”, spune memorialistul întors din India, din America şi Africa.  E o declaraţie de iubire şi, în acelaşi timp, un farewell. Imperiul se destramă, în sunetul adunărilor pacifiste. Imaginea, cinematografică, e aceeaşi din toate filmele de artă despre război: o schimbare subită, sub ochii perplecşi ai unor oameni convinşi că ce văd nu se poate. Legăturile se rup, vienezii jură să nu mai vorbească franţuzeşte, Mozart nu se mai ascultă în Anglia. Prejudecăţile pe care Zweig le condamna în buna lume de altădată preiau, grotesc, controlul. El rămâne, influenţat şi de prietenul Romain Rolland, un apărător al umanismului, un echidistant. Timpul îi va dovedi că a avut dreptate. Sub patriotismul zornăitor se ascundeau, nu o dată, interese meschine. Însă, după primul război, lumea încă mai avea energia şi dorinţa să-şi revină. Viena devastată îşi regăseşte strălucirea, chiar Germania chinuită de inflaţie şi haos trăieşte, din ’24 în ’33, iluzia unui nou început. Nu va fi să fie. Dimpotrivă, luminile oraşului se sting din nou, de data asta pentru multă vreme.

Ce-ar fi gândit, acest european fără reţineri, să le mai vadă, astăzi, licărind? Ce ar trebui să gândim noi, moştenitorii acestei istorii scurte şi complicate? Răspunsurile sunt şi în cartea pe care v-am prezentat-o, spicuind din bogăţia ei de detalii, însă ea nu aduce, trebuie să o spun, clarificări surprinzătoare. Nu pentru istorie trebuie citită, cât pentru comentariul ei. E mai mult un roman, decât un document, părerea şi durerea cuiva care a văzut candelabrele superbe de pe Der Graben aprinzându-se şi stingându-se. Aproape în aceeaşi seară…

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.