Marius Chivu: Cele mai bune călătorii nu le poţi face decât cu cei mai buni prieteni

on 07.02.2017 at 19:10

La finalul anului trecut, Editura Humanitas a publicat o nouă carte de călătorie scrisă de Marius Chivu. La mai bine de patru ani distanță, Marius revine în zona de travel cu o călătorie de trei săptămâni realizată în Peru (despre călătoria în Nepal, puteți citi aici). Nu-i lipsește nici volumului ăstuia umorul, informațiile istorice sau triviale despre locurile văzute, flavour-ul local (fie că vorbim de gusturi sau mirosuri), întâmplările și personajele surprinzătoare întâlnite pe drum. Trei săptămâni în Anzi e-o lectură bună pentru pasionații de călătorii, de America de Sud sau pur și simplu pentru cei care iubesc cărțile cu fotografii. Mai multe despre volum, de la însuși autorul.

Ești la al doilea jurnal de călătorie, devine deja tradiție să pleci undeva trei săptămâni și să scrii apoi despre locul respectiv. Cum a luat naștere ideea de Peru și, mai ales, de ce Peru?

Nu ştiu dacă a devenit deja o tradiţie, însă, deşi nu mi-am propus asta de la început, sper să devină o serie de cărţi. Prima călătorie a fost un traseu, cumva clasic, de 18 zile în care am străbătut pe jos peste 400 de kilometri prin lanţul muntos himalayan Annapurna, situat în Nepal, scopul fiind trecătoarea Thorung-La (5528m), considerată cea mai înaltă din lume. Ulterior am aflat că n-ar fi, totuşi, cea mai înaltă, dar astea sunt detalii ☺ Când am ales Peru, esenţială a fost informaţia că în muntele Mismi (5597m) se află cel mai îndepărtat izvor al Amazonului, descoperit într-o expediţie americană din 1971. Aşa că acesta a devenit şi ţelul principal al călătoriei în Anzii peruvieni: să beau apă direct din stânca de unde ţâşneşte primul şuvoi de apă, de origine glaciară, al Amazonului. Dar Peru ne-a atras şi pentru, fireşte, Machu Picchu, spre care însă am ales un traseu mai puţin turistic decât mega-celebrul Inca Trail.

Ce e cel mai dificil atunci când începi să pregătești o astfel de călătorie?

Cel mai dificil lucru a fost să pregătesc altfel această a doua călătorie. În Himalaya am plecat apelând la serviciile unei agenţii de turism locale, care s-a ocupat să ne găsească şerpaşi, să ne plătească permisele şi alte cheltuieli inerente. Când am plecat în Anzi, eu şi tovarăşul meu de drum am decis să facem călătoria de capul nostru, pe cont propriu, să ne informăm şi să căutăm ajutor la faţa locului, să ne ocupăm singuri de cheltuieli şi de restul detaliilor. Am vrut să călătorim „pe stil vechi”, adică fără agenţii de turism, fără ghizi plătiţi dinainte, fără telefoane mobile. Asta a fost cel mai greu, dar, totodată, cel mai bun lucru al călătoriei, în urma căreia a ieşit o carte diferită de jurnalul himalayan, pe care nu voiam să-l reproduc.

Ai dus cu tine lucruri neobișnuite pentru o călătorie în America de Sud?

Am luat cu mine, în mod simbolic, o butelcuţă cu ţuică făcută de bunicul meu în spatele casei acum aproape treizeci de ani. Am vrut să celebrez cum se cuvine şi Machu Picchu, şi ajungerea în vârful muntelui Mismi, care, în acest moment, reprezintă recordul meu de altitudine. Nu e cine ştie ce, dar nici eu nu sunt alpinist.

Povesteai că din calatoria din Nepal, pentru a putea rememora amănuntele când te-ai întors, ai folosit pe toată perioada scrisului un săpun cu care te spălai și acolo. Ce ai folosit de data asta?

Aşa e, am oferit acest pont într-o conferinţă despre travel writing după ce am descoperit, absolut întâmplător, că efectul de madlenă te ajută să pui ultimele accente într-o carte de călătorie. Am vrut să repet figura şi mi-am cumpărat, la fel, un săpun niciodată folosit până atunci. Am ales ceva scump şi pretenţios, doar că, spre deosebire de traseul prin Himalaya, în drumul nostru prin Anzi am întâlnit multe râuri şi, vremea fiind caldă, m-am îmbăiat în apa râurilor fără să apelez la săpunul pe care, la un moment dat, l-am şi oferit unui sătean din munţi. Aşa că, odată ajuns acasă, nu aveam asociat călătoriei prin Anzi nici un parfum. Ceea ce nu face cartea mai puţin nostalgică.

Care ar fi un sfat prețios pe care i l-ai da unui scriitor care vrea să scrie despre călătorii și unui călător care ar vrea să plece într-o călătorie mai lungă?

Dacă e deja scriitor, n-aş avea ce alt sfat să-i dau decât să aibă curaj să-şi inventeze singur formula jurnalului. Când am scris Trei săptămâni ân Himalaya nu ştiam mai nimic despre genul travel şi am fost nevoit să improvizez. Ulterior am început să citesc cărţi de călătorie şi am observat că intuisem bine: valoarea o dă nu destinaţia sau traseul, ci structura cărţii. Unui călător care n-a mai scris dar vrea să o facă, i-aş spune să fie preocupat, în primul rând, de scrisul în sine, de felul în care foloseşte limbajul, de stil. Pentru că, în general, cărţile amatorilor, chiar dacă absolut spectaculoase ca aventură, sunt scrise modest şi plicticos, invită la abandon. Şi pe unii, şi pe ceilalţi, i-aş mai sfătui să scrie acolo, în timp real, cu pixul în agendă; să-şi noteze tot, să nu se bazeze pe memorie. Odată ajunşi acasă, doar să transcrie, să completeze şi să stilizeze.

Multe detalii din carte fac referire la bucătăria peruană. Știu că regreți că nu ai mâncat porcușor de guineea, dar zi-ne ce ar trebui să încercăm neapărat dacă ajungem prin zonă sau într-un restaurant cu specific.

În primul rând, ceviche, care înseamnă câteva feluri de pește crud marinat în zeamă de lime, cu ceapă, coriandru şi chilli; servit cu garnitură de cartof fiert, ceapă roşie şi boabe de porumb prăjit. Este considerat pe bună dreptate preparatul-simbol, mândrie a bucătăriei peruane. Ar mai fi supa de quinoa şi nenumăratele feluri de cartofi, istoriei cărora eu le-am dedicat în carte un capitol special. Iar de băut, fireşte, pisco sour, cocktailul pe bază de pisco, un rachiu de tescovină, băutura lor naţională, şi cicha morada, sucul de porumb negru.

Zi-mi ceva despre Peru care nu a intrat în carte.

Am scris destul de puţin despre Lima, un oraş de pe coasta Pacificului alcătuit deopotrivă din favele şi din cartiere de lux. L-am bătut la picior, dar nu am avut suficient timp la dispoziţie penru a-l cunoaşte şi a scrie despre el cum se cuvine. Asta deşi am fost prin pieţe de artă tradiţională absolut uluitoare, am intrat în librării, în baruri şi muzee, am făcut shopping. Uite un detaliu simpatico: datorită bumbacului, tricourile produse în Peru au o calitate incredibilă. La nişte preţuri infime. Mi-am cumpărat o duzină de tricouri.

Zi-mi ceva despre călătoria asta care nu a intrat în carte.

N-am insistat asupra problemelor pe care le-am avut cu ligamentul genunchiului, pentru care a trebuit să merg la o clinică în Cuzco pentru a face o rezonanţă magnetică. Altfel, alte câteva întâmplări vor intra cândva, ficţionalizate, în prozele mele scurte.

E a doua lungă călătorie de pe urma căreia iese o carte, în care mergi alături de un bun prieten. E și cartea asta, ca și cealaltă, o călătorie a unei prietenii. Au existat momente tensionate între voi?

Mă bucură întrebarea asta. Da, este şi o carte despre prietenie pentru că cele mai bune călătorii nu le poţi face decât cu cei mai buni prieteni. De altfel, mulţi dintre cititorii cărţii mi-au spus deja că M. este personajul principal, iar asta m-a bucurat pentru că, într-adevăr, fără el călătoria şi, implicit, cartea ar fi fost altfel, în mod cert mai sărace. Poate părea greu de crezut, dar între noi a fost o extraordinară armonie şi cred că această călătorie ne-a apropiat şi mai mult. Oricum, M. este, aşa cum am scris şi în carte, un om extraordinar de generos şi de loial, pe care te poţi baza cu adevărat. În plus, e foarte, foarte curios; are spirit de aventură şi se descurcă în orice situaţie.

Câte fotografii ai făcut până la urmă și cum ai lucrat cu Cosmin Bumbuț pentru selectarea lor?

Am făcut cam cinci mii de fotografii, dar ştiam că în carte nu vor intra mai mult de 200. După ce am trecut eu de mai multe ori prin toate fotografiile, m-am prezentat la Cosmin cu un folder de vreo 600 de fotografii. Îi sunt recunoscător că şi-a făcut timp să le vadă pe toate şi pe îndelete (le-a analizat, mi-a făcut reproşuri, mi-a explicat unde şi cu ce anume am greşit etc.) şi că a redus numărul fotografiilor la cât aveam nevoie. Am ţinut ca fotografiile să fie bune şi să funcţioneze şi independent de text, iar pentru asta aveam nevoie de un ochi expert şi neimplicat emoțional. În momentul selecţiei, Cosmin nu citise cartea.

Încotro cu următoarea carte?

Anul acesta mă voi întoarce la ficţiune. După atâta travel, mi-e dor şi poftă de nişte proză scurtă. Am deja în cap toate povestirile următoarei cărţi, am şi titlul cărţii, şi fotografia de copertă. Aşa că următoarea mea carte va fi de proză scurtă.

Și, o curiozitate rămasă nerăspunsă de la cartea precedentă – de ce totuși s-au certat rușii?

Dat fiind că Trei săptămâni în Himalaya tocmai s-a reeditat şi se găseşte din nou în librării, nu i-aş putea desconsidera într-atât pe cei care încă n-au citit-o, încât să dezvăluiesc aici secretul.