3 sapt

Recenzie: Trei săptămâni în Himalaya, de Marius Chivu

În fiecare săptămână Marius Chivu ne îndrumă în Dilema Veche printre autorii români proaspăt publicaţi şi ne spune ce să mai citim. Cu “Trei săptămâni în Himalaya” (Editura Humanitas, 49 lei), romanul-jurnal de debut, trece de cealaltă parte a baricadei şi ne lasă să descoperim în ADN-ul lui de critic literar un bun observator al lumii care îl înconjoară, nu numai al celor construite între coperte de carte.

În puţin peste 250 de pagini, în care infiltrează fotografii de la faţa locului (pline de culoare şi la propriu şi la figurat – absolut foarte bun tiparul şi din acest punct de vedere), Marius Chivu ne povesteşte cele 21 de zile petrecute împreună cu un prieten şi cei doi şerpaşi locali în tărâmul Nepalului, fabulos fie doar şi pentru schimbările climatice instante, ca nesul la plic – călduri insuportabile şi furtuni de nisip, ploi cu grindină şi zăpezi care te pot orbi instant.

Şi o face extrem de amuzant, astfel încât chiar dacă subiectul peregrinărilor prin munţi sacri nu te pasionează (cum e cazul meu), o să citeşti pe ţârâite cartea, ca să nu se ducă dintr-o dată. Pentru că lumea asta, care parcă e pe altă planetă, nu continent, îl farmecă până şi pe cel mai urban dintre noi – are grijă de asta Chivu, care nu e deloc parcimonios cu detaliile şi poveştile dintr-o vacanţă ca o aventură. Te va ţine cu sufletul la gură cu întrebarea dacă vor reuşi doi băieţi de cartier (mai ales Marius, care a început să se antreneze cu câteva luni înainte de plecare: “Când urcam în fugă treptele falezei dinspre parcul Crângaşi, mă simţeam ca Rocky, iar când ajungeam pe insulă şi alergam prin zăpadă, mă simţeam tot ca Rocky, dar cel din seria IV, cu Dolph Lundgren, în Rusia. Fireşte, nu mă duceam în Nepal ca să-mi apăr centura de cronicar literar…”) să traverseze cel mai înalt pas al lumii – Thorung La (5.416 m) şi-apoi, după ce îi vezi acolo sus, vei vrea să ştii dacă se mai întâlnesc cu cei pe care i-au cunoscut pe drum şi dacă îl vor cinsti într-o seară pe zeul Shiva, aşa cum le e promis în primele zile în Nepal.

Şi deşi e un jurnal, nu Marius şi Cătălin sunt personajele principale. Nici măcar munţii cu denumiri regeşti, care apar şi veghează călătoria din toate unghiurile, ci oamenii întâlniţi şi natura asta mirifică pe care o vezi numai pe Discovery Channel. În primul rând sunt cei doi ghizi – Rishi şi Rajaeev, curioşi ca nişte pisici (de unde şi discuţiile delicioase despre sex şi femei: “Nu ştie, aşa că mă apuc să-i descriu poziţia 69, el mai întâi face ochii mari, apoi îşi dezgoleşte dinţii albi într-un râs cu gura până la urechi exclamând: Îmi place poziţia asta! Îmi place poziţia asta!”) şi iscusiţi într-ale căţăratului mai ceva la Spiderman, apoi toţi copiii care le ies în cale – “Îi caut cu privirea prin fiecare curte, le cumpăr bomboane, îi fotografiez şi le urmăresc înduioşat privirile curioase, mânuţele murdare care abia pot apuca bomboanele, râsul şi chiotele de bucurie de fiecare dată când îşi recunosc chipul pe display-ul aparatului. Dacă satele astea n-ar avea copii (cu muci), atunci ar fi cu adevărat foarte triste.” şi ceilalţi trekkeri care apar, dispar şi reapar şi cu care se discută ca-n taberele din generală – muzică, filme, dar şi puţină politică, pentru că ai noştri află într-o seară că Bin Laden a fost ucis şi duc vestea în munţi mai ceva ca Hermes: “Oricum, cine-ar fi crezut că voi ajunge într-o zi să le transmit eu americanilor ştirea morţi lui Bin Laden?”.

Iar printre toţi oamenii ăştia sălbăticiţi pe jumătate se strecoară cele mai frumoase descrieri de natură pe care le-am citit în ultima vreme – ai senzaţia că dacă închizi ochii poţi vedea cum e să te caţări şi să cobori prin păduri de rododendron în care te simţi ca-n Lord of the Rings, ferigi uriaşe, pajişti cu fragi, cărări cu pietriş sau zeci de mii de scări, care duc unde credeai mai puţin: “Mergi ore în şir fără să vorbeşti, dar şi fără să te gândeşti la ceva anume. Eşti doar atent unde pui piciorul, deasupra ta se ridică stâncile colţuroase… […] treci prin sate cu case şi oameni desprinşi din cărţi vechi, mergi şi transpiri toate gândurile ce-ţi prisosesc… De-aia nici nu vorbeşti, de-aia nici nu mai ai ce să gândeşti, mergi şi te eliberezi, devii gol, uşor şi tot mai tăcut. Urci muntele coborând în tine.”

(Cătălina Miciu)



There are no comments

Add yours