Muzica preferată în 2021: topuri personale din librărie

Am fost curioși cum au răsunat muzicile din 2021 în urechile colegilor din librărie, așa că am pornit un mic articol retrospectiv. Georgiana Ursu, Ioana Stănescu și Corina Grasu – librari iubitori de muzică și nu numai – au întocmit câte un mic top personal cu albumele lor preferate apărute anul trecut.

🎧

Georgiana Ursu

Din punct de vedere muzical, anul 2021 a fost, practic, o continuare a neprevăzutului și incertitudinii din 2020 și multe dintre concertele pe care le așteptam încă din 2019 au suferit o a doua, sau chiar a treia amânare pentru 2022. Cu toate astea, artiștii și trupele au făcut tot posibilul să țină legătura cu fanii și astfel și-au lansat albumele pe platformele muzicale existente, ceea ce a venit ca o mare ușurare, într-un context în care era mare nevoie de o detașare de la neplăcerile cauzate de pandemie. 

Am început anul 2021 cu o doză de progressive metal odată cu lansarea noului album Imperial, al suedezilor de la Soen, pe care îl așteptam cu nerăbdare. La fel de bun ca albumul precedent, Lotus, noul material oferă și o explorare mai profundă a sound-ului pe care membrii l-au definitivat de-a lungul carierei lor. Soen este o trupă care  a știut mereu cum să combine sunetele heavy cu cele calme, liniștitoare, aproape melancolice, iar Imperial este exemplul perfect de echilibru între metal și progressive. Deși am ascultat albumul pe repeat de multe ori, m-am întors deseori la două-trei piese care au rămas în topul preferințelor mele. Prima este „Lumerian”, care începe destul de abrupt, pe alocuri cu riff-uri agresive, dar rafinate, și care îl aruncă pe ascultător fix în inima sound-ului Soen. Piesa îmbină în mod natural elemente atmosferice și contemplative, ceea ce îi permite vocalistului Joel Ekelöf să-și pună glasul la dispoziție după bunul plac. Al doilea exemplu este „Deceiver”, care seamănă destul de mult cu „Lumerian”, dar în același timp are acel ceva care o face să iasă în evidență mai mult. Fluctuațiile dintre sound-urile heavy și cele mai liniștite sunt mult mai evidente; datorită tobelor care parcă nu se opresc niciodată, și vocii lui Ekelöf, piesa dă o senzație de înălțare și emană o energie care te scoate din cotidian. Cu toate astea, finalul mă impresionează cel mai tare de fiecare dată când ascult piesa, mai exact ultimul minut, în care vocalistul pare că se dezlănțuie într-o explozie de sunete și un cor care oferă o notă de speranță întregii piese și mai ales celui care o ascultă. Și că tot am adus vorba despre asta, din punctul de vedere al versurilor de pe acest album, Soen continuă să mediteze asupra condiției umane, a alienării sociale și indiferenței față de suferința altora, îndemnând la toleranță și acceptare, dar mai ales la revizuirea propriilor greșeli și comportamente.

Un alt album din topul meu vine în continuarea primului, tot din zona heavy, dar mai degrabă spre metal, și anume Fortitude, al francezilor de la Gojira, o trupă care m-a impresionat mereu prin diversitatea temelor abordate în versurile lor, dar și a sound-ului caracteristic. Noul album este la fel de bun ca precedentul, Magma, nominalizat la Grammy în anul 2016 și care a setat niște standarde destul de înalte pentru orice viitor proiect al trupei. Folosindu-se de aceleași sunete de progressive death-metal melodice și eterice de pe albumul anterior, Fortitude se impune ca un album ce pare experimental, dar foarte echilibrat. Într-un fel, dă impresia că l-au depășit pe cel anterior, materialul nou mergând și mai departe în ceea ce privește combinația de sunete, dar în aprofundarea temelor pe care trupa le abordează: criza climatică, consumerism, natura umană. Cea mai interesantă piesă mi s-a părut „Amazonia”, atât muzical, cât și din punctul de vedere al versurilor – piesa este construită ca un protest împotriva defrișărilor din Pădurea Amazoniană. Vocea schimbătoare a lui Joe Duplantier, combinată cu sunetele instrumentelor aborigene pe care trupa le folosește, transformă piesa într-un soi de cântec de luptă, surprinzând ascultătorul la fiecare vers și riff.
Mai mult decât atât, trupa a donat  toate veniturile de pe urma piesei către Asociația Popoarelor Indigene din Brazilia, o grupare ce militează pentru drepturile culturale și de mediu ale triburilor indigene din Amazon. 

Pe lângă cele două albume menționate anterior, mi-au mai atras atenția albumul Moonflowers, al finlandezilor de la Swallow the Sun. Așteptam de ceva vreme un material nou de la ei, iar după ce s-a tot amânat din cauza pandemiei, iată că a fost în sfârșit lansat. Swallow the Sun este o trupă cu un puternic accent de melodic gothic, care mie îmi amintește un pic de începuturile celor de la My Dying Bride, dar care a reușit să-și creeze propria estetică, și prin sound, dar și prin versuri. În aparență, Moonflowers este un album destul de dark, cu piese care se întind peste cinci, șase minute, dar care, datorită sound-ului melancolic combinat cu versurile à la Baudelaire, îndeamnă foarte mult la introspecție. Cel mai interesant mi s-a părut faptul că, pe lângă cele opt piese ale albumului, trupa a adăugat și versiunea lor instrumentală; această parte instrumentală a fost aranjată pentru a fi interpretată de grupul Trio Nox, un trio de coarde din Finalnda.

Chiar dacă se situează la polul opus albumelor menționate mai sus, cred că Two Roses al basistului israelian Avishai Cohen a fost albumul pe care l-am avut pe repeat o bună parte din a doua jumătate a anului 2021, iar asta s-a datorat faptului că am putut asculta live câteva dintre piese în mini-concertul pe care l-a susținut în cadrul Festivalului Enescu. Two Roses este un album concept care adună laolaltă piese de pe celelalte albume ale lui Avishai Cohen, rearanjate pentru a fi interpretate alături de Orchestra Simfonică din Gothenburg (Suedia), și cu unul dintre cei mai cunoscuți toboșari, Mark Guiliana. Deși tot albumul este frumos structurat, cu multe momente vibrante, cred că cea mai impresionantă piesă este „Arab Medley”, mai ales datorită ritmului perfect sincronizat al orchestrei. Piesa este un amalgam de sunete orientale, o explorare a identității artistului și a culturii din care face parte. De-a lungul carierei sale, Avishai Cohen a încercat în permanență să combine stiluri muzicale diverse, păstrând totodată o nuanță tradițională în piesele sale, rămânând fidel originilor orientale, dar și spaniole.

Chiar dacă l-am lăsat pe final, Exiles, noul material al pianistului Max Richter, este un album pe care îl ascult constant încă de când a fost lansat. Max Richter este unul dintre artiștii pe care îi apreciez dincolo de muzica pe care o compun, mai ales pentru devotamentul său pentru umanitate și pentru felul în care a ajuns să combine creativitatea muzicală cu activismul. Exiles este un album pe care Richter l-a înregistrat alături de Filarmonica Mării Baltice – o orchestră cu o istorie foarte interesantă, cu membri care provin din cele zece părți ale regiunii baltice – și care este dirijat de Kristjan Järvi (prezenți și la ediția din 2021 a Festivalului Enescu). Unele piese de pe album sunt reinterpretări ale unor lucrări deja cunoscute, cum este și „On the Nature of Daylight”, o piesă care a apărut inițial pe albumul The Blue Notebooks (2003) și care a fost folosită ca soundtrack în filme precum Shutter Island sau Arrival. Piesa care iese cel mai mult în evidență este Flowers of Herself, inspirată din opera Virginiei Woolf. Deși Richter mai are un album dedicat în întregime autoarei, Flowers of Herself aduce ceva cu totul diferit; ascultând-o, ai senzația că hoinărești pe străzile Londrei, într-un stream of consciousness muzical. Cu toate astea, nucleul albumului este reprezentat de piesa cu același nume – „Exiles” – o piesă care are ca temă criza refugiaților din 2015 și care dă senzația unui drum lung și anevoios, primejdios, în căutarea păcii sufletești. 

Ca bonus, menționez și noul album al trompetistului norvegian, Mathias Eick, When We Leave, un album care a venit după o pauză de aproape patru ani. Noul album are același sound cu care ne-a obișnuit Mathias Eick, o amprentă personală care îl face ușor de recunoscut printre oamenii jazzului norvegian. Muzica lui este foarte atmosferică, pe alocuri cu tente de folk scandinav. 

🎧

Ioana Stănescu

Moby, Reprise
Am crezut că nu văd bine când am zărit în colțul noului album Moby sigla uneia dintre cele mari case de discuri de muzică clasică și cam singura care a supraviețuit de vreo sută și ceva de ani, Deutsche Grammofon. O casă de discuri „serioasă”, care ocupă multe rafturi la standul festivalului Enescu, îl are pe veteranul muzicii electro pe copertă – în costum negru ce-i drept. Ei bine, Moby a scos un album cu cele mai cunoscute melodii ale sale din toată cariera, reorchestrare, rearanjate, pe sunetele câtorva zeci de instrumente ale Budapest Arts Orchestra și în colaborare cu mai mulți artiști cunoscuți care aduc o nuanță în plus melodiilor, de la Gregory Porter și Mark Lanegan până la pianistul islandez Vikimgur Olafsson. 

Nu știu cum e pentru un fan adevărat acest album, însă pentru toți cei care recunosc cu ușurință versuri și beat-uri din atâtea melodii ale lui Moby care au răsunat la radio și petreceri în ultimii 30 de ani, e imposibil cred să nu îți atragă atenția aceste reinterpretari, cel puțin din nostalgie. Dar nu numai, căci nostalgia nu vine doar din recunoașterea lor de la party-uri demult apuse, cât și din reorchestrarea pe care Moby o face pe acest album, care parcă dă la o parte tot ce era la suprafața melodiilor, beat-urile nebune și artificiile sale digitale și rămâne fix emoția acestor melodii. 
Majoritatea pieselor au un suflu nou, cu percuție de excepție, fragmente corale sau gospel, vibe cinematic, unele sună a opera rock. Per total, e o curajoasă reușită în a reimagina orchestral și acustic melodiile unei generații, puse într-o nouă lumină în mijlocul căreia se află multă melancolie plăcută. 

Billie Eilish, Happier than ever
Sunt mulți părinți exasperați de insistențele copiilor lor de a avea un CD sau vinil cu Billie și le-aș zice acestor părinți să nu își facă griji de obsesia copiilor lor. Nu se prea naște des o Billie în peisajul pop actual, și atât de importantă pentru o generație. Al doilea album al lui Billie (primul a apărut când avea 17 ani, acesta din urmă la 19 ani) arată maturitate atât la nivel instrumental, dar mai ales la nivelul compoziției. Primul album a lansat o furtună de aprecieri pentru o copilă care putea să scrie și să compună la vârsta adolescenței într-un asemenea fel, direct, curajos, deschis, despre probleme precum sănătatea mintală, dependența, dorința de a-ți face rău. Billie vorbea direct unor adolescenți care aveau nevoie de un star cu care să se asocieze în ciudățenie și singurătate. 
Pe acest al doilea album ea își păstrează onestitatea și creează piese și mai intime, și mai pline de încredere. Artista a cunoscut în ultimii ani ororile celebrității, abuzuri, priviri care o judecă pentru că arată diferit. Alege să pună pe tavă și să disece cu mult curaj toate momentele în care s-a simțit judecată sau fricile și traumele prin care trecut de când e vedetă. Meritul ei este că nu își menajează ascultătorii, nu oferă soluții, ci pune întrebări și transmite ce simte unui eu viitor. Iar fanii apreciază și ascultă cu empatie, afecțiune și mai ales cu un sentiment de apartenență, iar asta e ce o face și mai reală ca artist în ochii lor. Muzical e tot o maturitate, Eilish renunță la majoritatea beat-urilor pop trap electro și schimbă pe o zonă ba mai rock, ba jazz, bossa nova, spoken word sau chiar hip hop, uneori sună foarte retro. Vocile ei sunt diverse, melodice, inventive, mereu altfel, în concordanță cu ce vrea să transmită. Când simte nevoia să țipe nedreptatea pe care o simte față de atenția exagerată pe care a simțit-o după primul album, țipă. 
E un album mult mai curajos, dar și mai înțelept, cu care dovedește că nu e doar un copil capabil de one hit wonder, ci poate surprinde în continuare, și încă cum.

Leon Bridges, Gold-Diggers Sound
Cu al treilea album al său, Leon continuă pe aceeași structură pe care a pornit la drum și pentru care a devenit cunoscut, aceea de retro soul, însă aduce și un suflu nou, dovadă că poate să nu ajungă să plictisească cu aceeași placă, deși păstrează elementele pentru care e recunoscut. Se vede și maturizarea sa, pe toate planurile, căci de la naivitatea pe care o afișa pe primul lui album acum 5 ani, cu versuri aproape ingenue, cu stilul lui de a se îmbrăca și a dansa ca bunicul în anii 1960, trece cumva în modernitate, iese dintr-o zonă de comfort, făcând ceva pași cu mașina timpului, așa că apar și câteva haine cool, și câteva sunete mai din secolul ăsta, și un salt către colaborări din alte genuri muzicale, un pic de funk sau blues, ceva rnb, ceva mai mult jazz… (cu versatilul și binecunoscutul Robert Glasper). 
Și liric, Leon trece cu avânt în alt registru, de la versurile sale aproape inocente sau visătoare din trecut, la ceva mult mai intim, curajos, uneori senzual-seducătoare. Și e foarte cuceritor cu această nouă variantă. 
Albumul este însă, ca și cele două anterioare, unul bun de dans, o bucurie, o nostalgie extrem de plăcută a trecutului muzical extrem de bogat al soul ului și o dovadă clară că soul ul nu moare, ci chiar devine și mai actual și mai interesant cu câteva elemente mai moderne și un sound fresh care îl condimentează.

Elbow – Flying Dream 1
Cel de-al nouălea album al trupei britanice de indie alternative este un unul intim, plin de căldură, empatie și mai ales sinceritate. Este un album care sună a concert în cerc închis într-un mic bar, și e de înțeles, pentru că a fost înregistrat în pandemie într-o sală de teatru pustie luni de zile. Într-un sound și o atmosferă de-a dreptul romantică, solistul Guy Garvey cântă cu vocea sa inconfundabilă de tenor sensibil povești din trecut și amintiri despre prieteni pierduți, versurile sunt profund poetice, iar instrumentalul se îmbină perfect , cu nuanțele sale jazzy, clasice. La astea se adaugă și mai multă complexitate, dar și profunzime muzicală, prin colaborările pe unele piese cu clarinetiști, backing vocals sau ansamblu coral, care îmbogățesc din plin dreampop-ul britanicilor.

Este un album care merge perfect după doi ani de introspecție pe care fiecare am experimentat-o, iar nostalgia și sound-ul ajung direct la suflet.

🎧

Corina Grasu

2021 a fost un an în care am continuat să sărbătoresc momentele mărunte care-mi fac viața mai frumoasă, iar muzica mi-a fost companion de nădejde de-a lungul drumului. M-am întors la momentele dragi mie din copilărie alături de ABBA; m-am refugiat în melodiile lui Adele și ale Leprous pentru a amplifica sentimentul de nostalgie, dar am contemplat și evenimentele recente cu Cradle of Filth & Swallow the Sun.

ABBA, Voyage
Când aud muzica ABBA, îmi imaginez cum intru pe ușa sufrageriei anilor 2000 luminată de beculețe festive, lumânări de tort și zâmbetul celor dragi, cu prilejul unei zile de naștere, a Crăciunului sau Revelionului sărbătorite în familie. Cu melodii precum „Thank You for the Music”, „Fernando”, „SOS” sau „Mamma Mia”, ABBA m-a însoțit în fiecare moment cheie din copilărie, iar Voyage, noul album, m-a făcut să le retrăiesc. Înconjurate de familiaritate & căldură „I Still Have Faith In You”, „Little Things” și „Just a Notion” sunt baladele mele preferate, apoi „No Doubt About It”, „Don’t Shut Me Down” și „Keep An Eye On Dan” mă fac să dansez ca un copil din nou, pe note de saxofon și ritmuri disco.

I still have faith in you
It stands above
The crazy things we did
It all comes down to love

Adele, 30
Albumul 30 de la Adele este unul foarte personal și, deși aerisit din punct de vedere muzical, transmite foarte mult lăsând vocea cântăreței să strălucească. Spre exemplu, „Can I get it” e fun & catchy, impresionează prin simplitatea chitarei acustice, a fluieratului à la Bob Sinclair și a atitudinii degajate a cântăreței. „I Drink Wine” este o baladă acompaniată de pian în care Adele reflectează asupra momentelor cheie din fosta sa relație, din care speră că a ieșit mai înțeleaptă, și sărbătorește faptul că a lăsat în urmă un viciu care în trecut i-a răpit tatăl: „Cause I want you so bad/ But you can’t fight fire with fire (ahh)”. Sub 3 minute, „All Night Parking Interlude” te farmecă prin clinchetul clapelor de pian, aproape că e piesa perfectă pe fundalul căreia să te cufunzi într-o carte. La fel curg „To be Loved”, „Love is a Gage”, dar și „Easy on me” care ating ușor sufletul și-l încălzesc instant.

There ain’t no gold in this river
That I’ve been washin’ my hands in forever
I know there is hope in these waters
But I can’t bring myself to swim
When I am drowning in this silence
Baby, let me in

Leprous, Aphelion
Cu muzica Leprous m-am îmbrăcat mereu în perioadele mai grele din an și mi-a plăcut să urmăresc, de-a lungul discografiei, evoluția stilistică, compozițională și tehnică a trupei. Încă de la primele albume, muzica Leprous se aude foarte experimentală, presărată cu voci black metal, ritmuri interesante și clape ciudate. Einar Solberg cântă pe Tall Poppy Syndrome despre singurătate, suferință, anxietate și introspecție în aceeași manieră cu care o face și pe restul discografiei Leprous, însă vocea sa se transformă de la un album la altul, iar instrumentalul metal de pe Bilateral, Coal și The Congregation capătă o sensibilitate aparte pe Malina și Pitfalls. 

Albumul Aphelion, o revelație dark wave, debutează cu note apăsate de pian și multe schimbări de dinamică în dramatica „Running Low”: se face tranziția de la atmosfera încordată cu mărșăluit de tobe, la momente de rebeliune a instrumentalului, dar și a vocii lui Einar Solberg care iese de după cortină și strigă: „Miracle, miracle, miracle/ Now it’s liveable, liveable, liveable”. În povestea „All the moments” autorii sunt când chitara blues-rock, tobele și vioara, când pasajele de pian și momentele acustice, când vocea însăși („In my story I’m the author”). Piesa este dramatică, surprinzătoare și este una dintre preferatele mele. După aceasta, albumul acordă un moment de respiro & liniște și, fără a mai face abuz de momente explozive, ia naștere „Have You Ever”. Aerul visător și norii pufoși în care te afunzi se dispersează odată cu „The Silent Revelation”, o revelație de piesă la propriu. Riff-ul principal e funky, liniile de tobă sunt elaborate, iar celebrele „AA-uri” revin! „The Silent Revelation” stă până acum alături de „Running Low”, „Out of Here” și „All the Moments” în topul melodiilor reprezentative pentru sound-ul Leprous, dar inovative și catchy la nivel de album. De asemenea, dacă Aphelion ar fi un film, „The Shadow Side” ar fi coloana sonoră perfectă. Melodia are la bază o muzică pop simpluță, acoperită de o peliculă instrumentală orchestrală și un solo magnific de chitară. Einar cântă șoptit în prima jumătate, precum Billie Eilish în piesele ei, doar ca să explodeze în minutul 2:30 împreună cu un val înspumat de corzi și un solo – acid pe de-o parte, cristalin, pe de alta.
Aphelion este traumatic și antidotic. Pentru o trupă din al cărei sunet unic izvorăște identitatea și care se folosește de un sound pop ce lasă loc de performanțe teatrale și jonglerii vocale, este uimitor de observat că încă reușește să compună un album atât de divers, care acoperă un spectru larg de elemente. De la compoziții tehnice, riff-uri agresive și linii vocale intrigante, la versuri personale și emoționante.

Cradle of Filth, Existence is Futile
N-am prea mai acordat atenție acestei trupe de când am făcut cunoștință cu melodia „Nymphetamine” (2004) de pe albumul cu același nume, mi se părea că fără prezența feminină și vocea delicată a lui Liv Kristine, Cradle of Filth nu prea avea ce să-mi ofere nou. Existence is Futile aduce însă tot ce e mai bun din ceea ce poate să ofere o trupă de simfonic și gotic black metal: instrumente simfonice foarte bine integrate în compoziție, o chitară neobosită și progresivă pe alocuri, cu bucăți solistice spectaculoase și riff-uri catchy; tobe on point și bogate în blastbeat-uri și o voce foarte versatilă, acompaniată de glasuri feminine & cor. 

Shine a light on the bowels of Heaven
Dark futures howl in her grip
Frightening new constellations, headlong
Press their scowls on Orion’s lip
Our earth is strangled
From within and soon without

„Existential Terror”, „Necromantic Fantasies”, „Crawling King Chaos”, „Here Comes a Candle…”(„Infel Lullaby”), „Black Smoke Curling from the Lips of War” sunt câteva din melodiile care-mi plac, însă materialul discografic merită ascultat integral, asemeni unui album conceptual. Solistul trupei, Dani Filth declară că Existence is Futile este despre „teroare existenței… Amenințarea totului. Sfârșitul lumii, încheierea vieții cuiva, teama existențială”. Dintre toate melodiile, „Suffer Our Dominion” m-a marcat cel mai tare. Versurile vorbesc despre schimbările climatice, răul pe care omul îl aduce naturii și faptul că natura ripostează: „Inhumankind now drives mass extinction/ No escape from an enemy of billions/ Pity the poor creatures that suffer our dominion”.

Swallow the Sun, Moonflowers
Deși am trecut de la black metalul melodic al Cradle of Filth la melodic death-doom metalul celor de la Swallow the Sun, cele două lansări ale trupelor au o încărcătură asemănătoare: vorbesc despre tendința autodistructivă a omului și despre pierderea speranței. Și ca multe albume de pandemie, înregistrate în vremuri incerte și cu resurse limitate, merită să fie ascultate în tihnă. Garantez că ajută la eliminarea multor emoții negative puternice. În ceea ce privește piesele favorite de pe Moonflowers, aleg „The Void” pentru vocea tânguitoare a lui Mikko Kotamäki și „Woven into Sorrow” pentru registrul grav în care se aventurează. De asemenea, „Moonflowers Bloom in Misery” și „Enemy” fac echipă bună împreună, ascultate consecutiv: prima, o baladă tristă în care floarea lunii este motiv și poată fi întâlnită inclusiv în notele de chitară; a doua, o piesă doom care îmbină dulceața baladei cu tempo-ul scăzut și accesele de furie & agresivitate.

See my eyes, dim the blue
I will never see
How I saw with you
And how could I go so blind?
When the eyes light the sea, I will
Keep your heart safe from me

Sper să vă placă recomandările mele. Ce mi-a mai plăcut anul trecut: A View from the Top of the World, de la Dream Theater și Hushed and Grim de la Mastodon, iar albumele pe care aștept să pun mâna anul ăsta sunt Placebo – Never Let Me Go și Madrugada – Chimes At Midnight.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.