Numărul zero, de Umberto Eco

În primul moment, noul roman al lui Umberto Eco pare ciudat. Nu are nimic din semnătura acestuia – e succint, îi lipsesc descrierile, digresiunile sau reflecțiile. Chiar și autorul îl prezintă drept “un roman-Twitter”. Dar pe măsură ce îl citești, cu o sprânceană ridicată, ți se dezvăluie. Numărul zero este o critică dureroasă, spusă pe ton de glumă. Un curs despre manipularea prin presă și o imagine a Italiei politice și mediatice actuale – deși acțiunea e plasată în anul 1992.

Eco intenționa de mai mulți ani să scrie un roman despre denaturarea informației și practicile media. După ce a început-o, povestea s-a transformat mai mult decât își propusese într-o critică, dar tot răul spre bine. Numele mari din jurnalismul de calitate s-au întrebat până în ce punct “au trădat realitatea”, iar cei cu musca pe căciulă nu și-au permis să obiecteze, chiar dacă s-au prefăcut că nu despre ei ar fi vorba.

Oficial, ziarul Mâine se pregătește să apară. Timp de un an, redacția – care va funcționa la limita de avarie, cu numai 6 ziariști – va pregăti câte un număr pe lună, pentru a demonstra că ziarul vine cu o nouă abordare și merită să existe. Neoficial, directorul publicației bănuiește și acceptă că aceasta nu va apărea niciodată: patronul, un anume afacerist căruia i se spune Comandorul, țintește un loc important în lumea financiar-bancară și vrea să-și dovedească puterea cu ajutorul ziarului, simplă unealtă de șantaj. Dacă își va atinge scopurile, va renunța la fițuică.

Directorul publicației are propriul plan: dacă ziarul nu apare, va publica o carte despre cum a vrut – timp de un an – să salveze libertatea de exprimare. Și cum nu se pricepe să scrie, îl angajează pe Colonna, povestitorul nostru, drept autor fără semnătură. Cât despre libertatea de expresie, aceasta nu intră nici o secundă în calcul.

Acțiunea cărții e plasată la Milano, în debutul anchetei Mani pulite și a celei de-a doua Republici. În 1992, părea că Italia s-a regenerat și că reușește să scape de problemele trecutului. Ani mai târziu însă, corupția se va adânci, la fel conflictele de interese și toate simptomele unui sistem bolnav, iar vocile critice de astăzi privesc momentul ‘92 ca pe o șansă ratată. În ce privește media, unii jurnaliști consideră că tot atunci a avut loc o schimbare accentuată a stilului – alunecarea multor publicații (dar nu a tuturor) dinspre jurnalismul deontologic spre senzațional, bârfă, macabru, scandal și defăimare.

Pe măsură ce povestea lui Eco avansează, cititorul va lua parte la cursuri de dezinformare. Denigrări, insinuări, tehnici de răspuns la dreptul la replică, retorica populistă și false probleme sugerate prin simpla paginare – toate sunt acolo. Între timp, unul dintre jurnaliști face o anchetă pe cont propriu. Omul este paranoic și e convins că Mussolini nu a fost ucis în 1943 și că s-a aflat în spatele tuturor momentelor negre reale din zdruncinata istorie postbelică a Italiei. Un strop de roman polițist, un pic mai multă istorie și, de restul, semiotică.

În ciuda faptului că scrie despre adevăruri dureroase, probabil că Eco s-a distrat de minune cu Numărul zero. Cartea demonstrează în moduri diferite cum se poate ajunge la un rezultat fals, plecând de la date reale: ziarul nu este ceea e pare, știrile denaturează sau chiar ascund adevărul, realități disparate alimentează o teorie a conspirației și o fac credibilă. Vom intra într-o lume în care un bărbat din AD 1992 poate fi pus în legătură cu asasinarea lui Caius Iulius Caesar, în care directorul ziarului nu se sfiește să spună în fața acelorași oameni că deciziile editoriale îi aparțin – dar și că răspunde pentru ce scrie  în fața “acționarului majoritar”, un loc în care previziunile sunt complet ratate – însă rostite pe cel mai sigur ton, o lume în care Mussolini trăiește, masonii sunt pretutindeni, toate evenimentele sunt legate, știința minte, iar americanii n-au ajuns nici măcar o dată pe lună – deși sunt în spatele oricărei mașinațiuni mondiale.

Eco oferă două exemple contrare, pentru același rezultat: falsul. În primul exemplu, cel al știrilor din ziar, fapte reale sunt scoase din context pentru a ascunde adevărul și a ataca în alte direcții. În cel de-al doilea, al anchetei jurnalistice, momente istorice reale și cutremurătoare – dar fără legătură între ele – sunt unite într-o pânză de ipoteze ce trebuie demonstrate, conducând la marea conspirație. Ambele tehnici, cu efect garantat.

“Ziarul meu” – spune Eco, într-un interviu televizat – “e un tablou de Arcimboldo. Făcut dintr-o pară, un pește, o banană… Nu e fotografia unui jurnal. Dar toate elementele care-l compun, toate defectele lui, se regăsesc distribuite în jurnalismul italian: tehnica împroșcării cu noroi, a delegitimării adversarului, a negării și a dezmințirilor. Le-am pus împreună și sunt o imagine grotescă”. Nu consideră că e doar vina jurnalismului, ci și a societății mediatice în ansamblul ei și, evident, a mediului politic. Un cerc vicios.

De altfel, Eco pune față în față (și în discuție) două reacții extrem de întâlnite în societate: blazarea lui “nu mă interesează“/ “am văzut și mai rău”/ “toți sunt la fel” versus paranoicul lui “totul este o monstruasă conspirație, suntem doar pioni”. Autorul spune că are o curiozitate perversă față de astfel de teorii ale conspirației, dar că e o curiozitate “atee”, pentru că – spre deosebire de cei care le vehiculează – el nu le consideră adevărate.

Ce crede, însă, este că societatea italiană își pierde capacitatea de a se revolta. “În Italia postbelică, lucruri oribile s-au petrecut fără ca lumea să le acorde suficientă importanță. Drama mai mare nu este că l-au omorât pe Aldo Moro, ci că lumii nu prea i-a păsat. Că și azi sunt zone întunecate în toate ororile astea, dar oamenii nici nu sunt interesați de răspunsuri. Altundeva în lume ar fi pornit revoluții”.

Deși dezbate în mod declarat probleme din societatea italiană, Eco vorbește despre un adevăr valabil și în alte spații (asemănarea cu cel românesc e mai mult decât evidentă). Dar cartea nu este doar pentru jurnaliști – ei au la ce reflecta, dar sunt public secundar. Adevărata audiență o reprezintă cititorul-consumator de presă, care poate înțelege mai bine cunoscând capcanele. Trebuie doar să nu uite nici cele intamplate, nici cheia în care să le înțeleagă. Se va întampla asta? Eco crede că nu.

Numărul zero, de Umberto Eco

Editura Polirom, 2015

Traducere din limba italiană de Ștefania Mincu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.