Olga Ștefan | Poeme în avanpremieră

Olga Ștefan, câștigătoarea unei burse și rezidențe de creație literară Cărturești pentru poezie, ne povestește cum a fost pentru ea experiența rezidenței de la Țibănești și ne oferă două poeme în avanpremieră din volumul încheiat recent, pe care îl așteptăm cu nerăbdare pe rafturile librăriilor. 

Săptămânile petrecute la Țibănești mi-au oferit răgazul necesar pentru a face ordine într-un proiect destul de haotic, de care am început să mă ocup cândva pe la începutul lui 2020 (înainte de pandemie). El constituia un plan al meu mult mai vechi, mereu amânat din cauza complexității lui, dar și, mai ales, pentru că nu controlam încă nici narațiunea și nici vocea potrivită să o susțină. S-ar zice că poezia nu necesită atât de mult efort, că e mai mult intuiție, inspirație și „transă”. În realitate, un volum solid se face stând și analizând fiecare detaliu. Pentru că am învățat destul de mult din „scăpările” și „gafele” cărților mele anterioare, alcătuite între slujbă, perfecționare pentru slujbă, examene, viața cotidiană și toate obligațiile pe care și le asumă o femeie de 32 de ani, mi-am depus candidatura pentru această bursă dorindu-mi să mă rup, pentru prima dată, de ceea ce devine un impediment în calea autorului profesionist: sufocat de mai sus amintitele obligații, scrisul e deprofesionalizat, redus la statutul de hobby. De aceea aș vrea și să subliniez că, în ciuda frumuseții evidente a locului care m-a găzduit, experiența mea nu a fost cea a unui concediu. Am avut aici, cu adevărat, oportunitatea de a testa cum e să fii scriitor full-time. E o ocazie pe care ar trebui să o aibă toți autorii care știu că nu se poate trăi din scris, dar nici în absența lui. 

Adresez mulțumiri celor care au facilitat șederea mea, printr-o bună comunicare: Alexandrei Mihailciuc, lui Șerban Sturdza, gazdelor din Țibănești, Elenei Rusu, mai ales, care, pe lângă mâncarea delicioasă pe care o prepară, este o autentică iubitoare a locului acestuia. Datorită pasiunii și căldurii acestor oameni, drumul pe care conacul îl are de parcurs până la a dobândi strălucirea de altădată nu va fi lung. 
Cărturești, vă mulțumesc pentru inițiativă și pentru modul în care promovați literatura română contemporană! 

Până vom putea citi întregul volum, Olga Ștefan ne oferă două poeme în avanpremieră, o mică oază în mijlocul verii:

Dimineață echidistantă

luăm același premiu și studentele scriu despre noi:
banii intră în buzunarele sparte
ale grafomanilor fără viitor; dar viitorul e soare pitic
sau virus pe un cer

care a anunțat zile de plajă și disconfort din noroi,
nevoia de întărire cromatică din
vederile de apoi
de la Sărata Monteoru.

nevoie organică de (oh) acel boost de aroganță
care face cauciucurile de iarnă
ale lumii
să se învârtă.

(oh) ușurare să te desprinzi din folie
și din jeansii pocnind
cu care ai intrat în adolescență,
în necazuri
și-n mare
la o ceremonie de botez ratat
într-o religie pentru care frica superstițioasă
a celei în care
te-ai format
e mic copil.

și efect de halou: rugăciunile zise-n lăcașurile din altă țară
par că țin
mai mult decât pomelnicele date la noi. ca blugii, cafeaua și
detergenții.

Evanghelia după Disney arată
că au existat două rochii ale Cenușăresei:

prima,
rezultatul unui efort colectiv, ață și ace ținute-ntre buze,
ruinată
în anticamera balului, la care ne-ntoarcem mereu.
cum asamblam
în ateliere strivite sub linia de producție
piesele unui poem.

a doua se naște întreagă, miracol
fără placentă, puternic vascularizat,
căzând, ca dintr-un uter elastic,
de pe treapta cea mai înaltă (de caleașcă trasă de cai mascați)
a umilinței.

sunt locuri unde se simte bine
licheaua din tine.
și piețe cu piatră cubică
sub catedrale
devenite grajd

în care
din drojdia unei dimineți disco-bar –

prosperă
sfântul.

Ziua recoltei

am crezut că știu să descriu
cum e
când umpli un gol incomod sau ești supapă.
plusvaloarea
apropierii dintre oameni.
că nici măcar nu e accidental
coșmarul să te trezești lângă
sau fără ei.

cât de ușor schimbă macazul
cuvintele din dicționar!

am aflat în schimb că
cel mai izolat sat de munte poate fi și
apartamentul cu două camere unde mi-ai confirmat
că lumea se petrece, chiar dacă nu mă mai duci
de mult
acolo.

că nu știu să repet decât ce a fost al meu,
o amintire în care intru cu totul.

mi-am făcut poze mișcate și am vorbit și am scris
despre tine
cu ce scriu poetele din clișeu: sânge
recoltat de la un pacient
fără vârstă, sex și culoare, istoria, între alegorie
predată jignitor – și
personificare.

mai știi cum, după mulți ani,
ideea de datorie devine mai mult pretext literar
și motiv abject să tai pe diagonală
un lac înghețat
în care ai înotat astă-vară: contextul, contextul?

sosia nu-ți mai vorbește când deschizi peștera cu oglinzi, lacul sărit de pe unghiile ei,
obsesia lacului în care vei sări.

și acei ani când am trăit din negoț
cu produse pe bază de rușine
și nopți nedormite nu sunt aceiași ani
din care și eu am înțeles totul,
dar nu chiar așa,
lumina suburbană/ din pahare/ la un priveghi/ vara/
mă securiza,
deși nu valoram nici eu mare lucru.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.