Ordo amoris

Cu toată frumusețea hexametrilor ei, Iliada e, în esență, o poveste despre dezordine („Cântă, zeiță, mânia…). Odă la o urnă grecească, a lui Keats, vorbește despre „zei și oameni dimpreună”, așa cum li s-a amestecat cenușa în cea mai celebră, poate, legendă a Antichității, însă o face dinspre moarte, nu dinspre viață. De aici, neschimbătoarea ei splendoare. Madelinei Miller (Cântul lui Ahile, Biblioteca Polirom, 2013, traducere din engleză de Ioana Filat), în schimb, îi reușește, cu subtilitate, un roman despre viață și despre iubire, despre prietenie și despre virtuți, despre tot ce ne poate face să tânjim după lumea ideală a eroilor greci. Nu este excesivă, cum erau aezii, nu proiectează întâmplările la scara supraomenescului, și asta îi permite să lumineze detalii care, de obicei, ne scapă. De pildă, că Patroclu a fost surghiunit, de copil, la curtea regelui Peleu, tatăl Peleianului, pentru o crimă din întâmplare, indirect din mândrie, din acelea care atrag, deopotrivă, mânia oamenilor și a zeilor. Împrejurarea amintește de alte destine celebre ale Antichității, iar viața salvată prin tertipul exilului, prin păcălirea sorții, va fi repede pierdută. I-o spune Thetis, nereida, mama zeiască a lui Ahile. Departe de a fi „cea cu picioare de argint”, mărunta, în fond, zeitate a mării este, prin ochii lui Patroclu, cel care spune povestea, o apariție de coșmar. Încearcă permanent să-l îndepărteze de fiul ei, pentru care își dorește un destin de zeu. Crede în profeții, nu foarte încurajatoare, dar se ambiționează, prin trecerea pe care o are la Zeus, să le schimbe. Nu reușește, și nu pentru că așa vrea oracolul ci, în versiunea rescrisă de Madeline Miller, fiindcă Patroclu îl face pe Ahile mai om decât poate ea să-l facă zeu.

De fapt, pe această relație se construiește cartea. O relație care se va termina cu moarte, cu dezastru, cu decăderi josnice și masive din idealul omenesc al grecilor din vremea lui Homer. Însă nu acest final, pe care-l știm și noi și ei, e ceea ce contează, ci drumul pe care un prinț efeminat și mândru, vag arogant, și un exclus fără vreo calitate evidentă ajung să se contopească, să se susțină, să învețe lecția vieții. La curtea lui Peleu și, mai ales, în custodia lui Chiron, centaurul, cel lângă care lumea devine o poveste cu necesități și soluții, o cuceritoare prin naturalețe lecție practică, Ahile și Patroclu se desăvârșesc, foarte repede și totuși cu încetinitorul, ca bărbați. Zilele care trec în grabă nu răpesc nimic din atenția la detalii, din maturizarea înfățișată precum coacerea unui fruct, având o frumusețe și o potrivire pe care ți-e cu neputință să nu le admiri. Chiar și amorul grecesc la care se dedau, la fel de natural și de previzibil, cei doi soți face parte din libertatea și prietenia lor, proiectate la modul absolut. E o vârstă de aur, hoinăreala pe muntele Pelion, și, fără îndoială, centrul de greutate al cărții.

Dincolo de hotarul acestui timp al învățării pe care Ahile, aflăm din mustrarea tatălui său, îl prelungește mai mult decât alții, începe viața obișnuită: intrigi, lăcomii, trufie, transformarea, cu alte cuvinte, a celor mai mari calități în cele mai mari defecte. Ahile este născut ca să lupte, ca să învingă, și Patroclu știe asta. Însă lupta nu e doar tehnică, se deosebește mult, fundamental, de manevrele de la antrenamente. Sunt ambiții și nedreptăți, regi și popoare, profeții și zei, iar frumosul, ingenuul Ahile, sub protecția unei mame al cărei punct forte nu e rațiunea (iarăși, mânia…) nu reușește să le țină piept. Ceea ce Patroclu a învățat despre lume în anii cât au stat împreună nu s-a lipit și de el. De aceea Patroclu îl vede, la sfârșit, nematurizat. Încearcă să se despartă, chiar, de acest soț prea irascibil, mândru și nepăsător de armata pe care o poate conduce la izbândă sau la moarte, însă nu o va face și va muri, la urma urmelor, de moartea lui Ahile, înfruntându-l pe Hector. Ahile îl omoară, din răzbunare, pe fiul lui Priam – despre care credea, pe vremuri, că nu i-a făcut nimic, împlinind, astfel, profeția. Gestul, știut, de a-i înapoia trupul tatălui îndurerat îl câștigă, pentru posteritate, pe omul din el. Acela care-și doarme somnul veșnic alături de  omul Patroclu. Mai mari în intimitatea prieteniei lor decât au fost în războaie.

Sigur că multe din temele cărții acesteia, care rescrie, mutând accentele, poveștile Antichității, sunt ale vremii la care face referire. Însă atitudinea personajelor față de ele e cum nu se poate mai modernă. Există un cult al morților, dar mi-e greu să cred că exista, în vremea lui Ahile, frământarea de conștiință după o crimă, sau după o nedreptate. Paginile cu Patroclu bântuit de copilul mort fiindcă îl împinsese fără să creadă că dedesubt ar fi pietre pot fi alăturate oricărei descrieri de angoasă modernă, atâta profunzime și nuanță pune Madeline Miller în ele. La fel, frământările pe marginea sorții lui Briseis, la urma urmei, o sclavă, nu o ființă omenească.

Ceea ce Iliada simplifică și supradimensionează, Cântul lui Ahile aduce înapoi. Homer avea nevoie de linii de forță ca să construiască zeul. Madeline Miller are nevoie de linii fine, ca ale destinului întrețesut în palmă, ca să înțeleagă și să recupereze omul.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.