Raftul traducătorului cu Mariana Bărbulescu

on 14.10.2021 at 10:36

Abia traducând am învățat să citesc.
Mariana Bărbulescu

📌 Joi, 21 octombrie, ora 19:00 vă așteptăm la o întâlnire cu traducătoarea din limba germană, Mariana Bărbulescu. Pentru o oră vom intra în universul limbii și literaturii germane și vom afla împreună ce înseamnă să traduci din opera unor scriitori precum Friedrich Schiller, Günter Grass, Franz Kafka, Hermann Hesse, Heimito von Doderer, Erich Maria Remarque, Stefan Zweig, Arthur Schnitzler, Bernhard Schlink, Cătălin Dorian Florescu.

💬 Discuția va fi moderată de Ioana Gruenwald și transmisă live pe pagina noastră de Facebook.
📚 Cărțile traduse de Mariana Bărbulescu le găsiți și online, aici: https://carturesti.ro/raft/raftul-traducatorului-mariana-barbulescu-1191550

Mariana Bărbulescu este absolventă a Facultății de Litere de la Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi și face parte din categoria celor a căror existență se desfășoară între efervescența specific amfiteatrului universitar și izolarea traducătorului pe al cărui „raft” stau nume sonore ale literaturii de limbă germană, de la cea clasică, la cea contemporană: Friedrich Schiller, Stefan Zweig, Franz Kafka, Arthur Schnitzler, Hermann Hesse, Heimito von Doderer, Erich Maria Remarque, Günter Grass, Cătălin Dorian Florescu, Bernhard Schlink.

Ioana Gruenwald este co-fondatoarea agenției Headsome Communications. Împreună cu Oana Boca a inițiat Gala Industriei de Carte din România„Bun de tipar” și a organizat de-a lungul timpului numeroase evenimente și ateliere dedicate industriei de carte și literaturii. Este membru fondator al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM). A condus peste zece ani Centrul de Carte Germană- Birou al Târgului de Carte de la Frankfurt.

O lumină pătrunde prin gaura cheii, coboară treptele în pădurea amestecată, Ketterle este coţofana – por, pana ei, zboară. Ghetele cu şiret scîrţîie gratuit. Iată, pisălogul, tipicarul, belferul, profesorul – Brunies, Brunies! Oswald Brunies! – chicoteşte, fiindcă pietrele se freacă pînă cînd se împrăştie în jur: gnais şistos grunjos solzos noduros: şist micaceu dublu, feldspat şi cuarţ. Rar, cît se poate de rar, zice el şi face un pas cu gheata cu şireturi, trage lupa prinsă cu elastic şi chicoteşte sub pălăria à la Bismarck.
El ridică de jos şi un granit micaceu roşcat frumos frumos, îl întoarce pe toate feţele în pădurea amestecată, înspre soarele care coboară treptat, pînă cînd toate oglinjoarele pot să facă piiih. Pe ăsta nu-l aruncă, îl ţine în lumină, i se alătură în rugăciune şi nu se întoarce. Merge înainte şi mormăie ceva pentru sine. Îşi ţine granitul în următoarea şi-n următoarea şi-n răs-următoarea lumină pentru ca miile de oglinjoare să poată face iarăşi piiih, una după alta şi doar puţine, în acelaşi timp.Trece cu gheata cu şiret foarte aproape de tufă. În spatele ei stă, fără dinţi, Bidandengero şi e nemişcat. Şi bocceluţa, ssst. Romno nu mai e coţofana. Ketterle nu mai cheamă. Por, pana ei, nu mai zboară. Fiindcă foarte aproape, pisălogul, tipicarul, belferul, profesorul Oswald Brunies.
În adîncul pădurii, rîde pe sub pălărie pentru că în pădurea germano-polonă Saskoschin, acolo unde este ea mai întunecoasă, el a găsit un granit micaceu de culoarea cărnii, cît se poate de rar. Dar pentru că miile de oglinjoare nu vor să înceteze cu piiih-ul lor pe multe voci, profesorul Brunies începe să-şi simtă gura amară şi uscată. Trebuie să adune vreascuri şi conuri de brad. Trebuie să facă o vatră din trei pietre mari, care abia licăresc. Fulminaţi din cutiuţe suedeze au de încins un foculeţ în mijlocul pădurii adînci; imediat după aceea, Ketterle cheamă din nou: por – coţofana pierde o pană.
Profesorul are o tigaie în sacul lui. E unsuroasă, neagră, acoperită cu mici oglijoare de mică, fiindcă el nu ţine în sac doar tigaia, ci şi gnaisuri micacee şi granit micaceu, chiar şi rarele şisturi micacee duble. Dar, pe lîngă tigaie şi pietre micacee, sacul profesorului scoate la iveală şi diverse punguţe cafenii şi albastre de felurite mărimi. În plus, o sticlă fără etichetă şi o cutie de tablă cu un capac care se deşurubează. Focul foşneşte uscat. Răşina sfîrîie. În tigaia încinsă sar oglinzi de mică. Tigaia tresare speriată cînd el toarnă din sticlă. Focul trosneşte între trei pietre. Şase linguriţe cu vîrf din cutia de tablă. Turnat cu măsură din punga mare, albastră, şi din cea ascuţită, cafenie. O măsură, cu coada lingurii, dintr-o pungă mică, albastră, o priză dintr-o pungă mică, cafenie. Apoi amestecă, învîrtind spre stînga şi presară cu mîna stîngă dintr-o pudrieră minusculă. Amestecă, învîrtind spre dreapta, în vreme ce iarăşi coţofana, în vreme ce departe şi dincolo de hotar, Esterweh încă e căutată, chiar dacă nu bate vîntul.
Se lasă în genunchii de profesor şi suflă pînă ce focul se înalţă şi arde cu flacără. Trebuie să amestece pînă cînd fiertura începe să scadă, se încheagă şi se leneveşte. Îşi poartă nasul de profesor, cu fire lungi de păr în ambele nări, încoace şi-ncolo peste tigaia aburindă, care bolboroseşte: din mustaţa pîrlită de deasupra buzei îi atîrnă stropi, se zaharisesc, devin sticloşi în timp ce el amestecă în fiertură. Din toate direcţiile vin furnici. Fumul se tîrăşte nehotărît peste muşchi, se încurcă în ferigi. Sub lumina schimbătoare, piezişă, mormanul mare de pietre micacee – cine l-o fi făcut? – ţipă pe multe glasuri: piiih piiih piiih! Deasupra focului fiertura începe să se ardă, dar aşa trebuie, după reţetă. Cafeniul trebuie să se înteţească. Un pergament este întins şi uns cu grăsime. Două mîini ridică tigaia: un aluat saturat, vîscos, curge cafeniu, cu băşici, ca un rîu de lavă, pe hîrtia dată cu grăsime, capătă imediat o pojghiţă sticloasă, apoi se încreţeşte de la răcoarea bruscă şi se întunecă. Repede, înainte să se răcească, un cuţit din mîna profesorului taie turta aceea în pătrate de mărimea unei bomboane; pentru că asta a preparat profesorul Oswald Brunies în mijlocul întunecatei păduri germano-polone, sub copacii pădurii Saskoschin – bomboane de malţ.
Pentru că îi era poftă de dulce. Pentru că rezerva lui dulce era epuizată. Pentru că sacul lui e mereu plin cu punguţe şi cutii. Pentru că în punguţe, cutii şi sticlă se află mereu la îndemînă malţ şi zahăr, ghimbir, anason şi praf de copt, miere şi bere, piper şi seu de berbec. Pentru că presară mereu peste fiertura care se încheagă, dintr-o pudrieră minusculă – ăsta e secretul lui –, praf de cuişoare măcinate: acum pădurea e parfumată, iar ciupercile, afinele, muşchiul, frunzişul vechi de zeci de ani, ferigile şi răşina renunţă să se ia la întrecere cu mirosul ăsta. Furnicile se smintesc. Şerpii ascunşi în muşchi se zaharisesc. Ketterle cheamă altfel. Por, pana ei, e cleioasă. Cum să fie căutată Estersweh? Pe calea cea dulcea sau pe cea acră? Şi cine plînge dinapoia tufişului şi-i curge nasul dinapoia tufişului fiincă şade în fumul de arsură? Oare bocceluţei i s-a dat nişte mac, de-a rămas atît de tăcută cît timp profesorul, fără s-audă ceva, a sfărîmat în tigaie, cu coada stridentă a lingurii, rămăşiţele răcite de lavă?
Profesorul Brunies duce sub mustaţa supra-îndulcită toate aşchiile care n-au căzut pe şi între pietrele micacee: suge, salivează, topeşte. Cu degete lipicioase, nevoite întruna să strivească furnici între ele, stă ghemuit lîngă focul împuţinat, care mai scoate doar un fir de fum, şi frînge turta tare, cafeniu-sticloasă, de pe hîrtia dată cu grăsime, în cam cincizeci de pătrăţele marcate dinainte. Pune amestecul acela dulce, cu tot cu fărîmături şi cu furnici făcute de-acum bomboane, într-o pungă mare,albastră, care fusese plină cu zahăr, înainte de prepararea bomboanelor. Totul – tigaia, punguţele mototolite, punga cu tocmai obţinuta rezervă de bomboane, cutia de tablă, sticla goală şi cutiuţa minusculă de presărat – face cale întoarsă lîngă gnaisurile micacee din sac. El e deja în picioare şi ţine lingura acoperită cu o crustă maronie în gura-i de profesor. Deja păşeşte pe muşchi cu ghetele cu şireturi, sub pălăria Bismarck. Lasă în urmă doar hîrtia unsă cu grăsime şi nişte aşchii minuscule.
(„Ani de câine”, Günter Grass)