Raluca Nagy | Rezidența de creație de la Petre P. Carp, Țibănești. Fragment în premieră

on 06.07.2022 at 17:07

Raluca Nagy este câștigătoarea Burselor și rezidențelor Cărturești, la ediția a doua, pentru secțiunea eseu. Luna iunie și-a petrecut-o în rezidența de creație de la Țibănești, la conacul Petre P. Carp, alături de ceilalți doi rezidenți: Ruxandra Burcescu și un cristian. Raluca ne-a vorbit despre lucrurile câștigate la Țibănești, despre reconectarea cu natura și cu România după anii petrecuți departe, în Vietnam și Japonia, despre volumul de eseistică la care lucrează și din care a împărtășit cu noi un fragment foarte frumos.

Nu știam la ce să mă aștept. Ștacheta este acum foarte sus, pentru că a fost cam perfect.

💬 Raluca Nagy

Am câștigat atâtea lucruri în timpul șederii la Țibănești / casa și Conacul Petre P. Carp (grație bursei de rezidență și creație oferită de Fundația Cărturești în colaborare cu Asociația Maria și Pro Patrimonio), încât nici nu știu cu care să încep, în ce ordine, cronologică sau a importanței.
În primul rând, am câștigat doi prieteni – colegii de rezidență Ruxandra Burcescu și Cristian Cosma. Și încă câțiva, din Țibănești sau alte locuri. Întâlnirile cu oamenii au fost formidabile.

Am câștigat luna iunie, care pentru mine (și lumea academică în general) de obicei nu există, nici nu observ ce e pe-afară. Am avut răgazul să mă uit atent la natura pur și simplu incredibilă de început de vară, când totul e posibil, cu zilele lungi din apropiere de solstițiu și Sânziene, cu mirosul înnebunitor de tei și mâna Maicii Domnului. Am „câștigat” (dacă se poate numi așa, în era slăbitului) trei kilograme, de la mâncarea fantastică gătită de tanti Lenuța. Am câștigat niște experiențe inedite, cum ar fi confecționarea unui obiect de la zero la Batem fierul la conac, sub supravegherea lui Adrien Corbin, sau mersul cu căruța prin pădure, off road, cu Andrei.

Bineînțeles, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat fără generozitatea familiei Rusu, a lui Șerban Sturdza și a Alinei Aviana – care au avut grijă să nu ne lipsească nimic.
Rezidența a fost și pentru mine o premieră; și singura din țară la care aș fi putut participa – celelalte despre care știu eu nu acceptă candidați care nu locuiesc în România. Așa că sunt foarte recunoscătoare pentru această șansă. Nu știam la ce să mă aștept. Ștacheta este acum foarte sus, pentru că a fost cam perfect.

Îmi propusesem să închei un volum de eseistică, dar reîntâlnirea cu România, după trei ani, mi-a schimbat puțin planurile. Înainte de a-l finisa, trebuie să umblu puțin la structură. Deși în materie de pagini scrise nu s-a adunat foarte mult într-o lună, progresul la nivel de concept al cărții este uriaș. Iar fără această rezidență nu mi-aș fi dat seama de unele lucruri, din simplul motiv că dialogul meu intern (și intelectual) era cu România anului 2019, când o văzusem ultima dată.

Am să repet ce spun alți beneficiari ai acestor burse: că le urez și eu tuturor colegilor scriitori să aibă parte măcar de una.

🔸🔸🔸

Prietenul meu Dragon

Pe Dragon l-am întâlnit pe 31 mai 2021, ziua în care m-am mutat într-un studio din casa părinţilor lui. Numele îi suna altfel în vietnameză, eu nu-l puteam pronunţa corect, și mi-a spus că-i pot zice așa, pentru că asta înseamnă, „dragon”. Era cel mai mic dintre cei trei fraţi, nu împlinise încă zece ani. Sora lui, Sare, avea treisprezece, iar fratele lui, Ghimbir, nouăsprezece. Cu toţi trei m-am înţeles foarte bine, dar Dragon a devenit rapid cel mai bun prieten al meu.

Casa lor avea patru etaje, cu tot cu terasa de pe acoperiș. La intrare erau parcate trei scutere (mijlocul principal de transport în Vietnam): al mamei, al tatălui și al lui Ghimbir, care împlinise optsprezece ani.

Studioul meu era la etajul trei, chiar sub terasă. Din prima dimineaţă l-am auzit pe Dragon alergând pe scări. A bătut la ușa mea, apoi a strigat ușor: „Miss Luca!” – pentru el, numele meu întreg era prea ciudat. I-am deschis, avea o tavă cu fructe – rambutan – legate foarte frumos, cu panglici verzi. Mi-a spus că e un obicei de Sărbătoarea Jumătăţii de an. Era 1 iunie, îmi dădea cu virgulă, dar i-am spus doar că în ţara mea e Ziua Copiilor. M-a asigurat că au și în Vietnam Ziua Copiilor, dar altă dată. Și primesc cu toţii dulciuri la școală. S-a întristat, nu-și mai văzuse colegii de o lună. Anul școlar se încheiase mai repede.

Starea de urgenţă a fost decretată chiar în acea dimineaţă. Erau permise ieșirile din casă doar o dată pe zi, la cumpărături, și sport/mișcare în aer liber. Dragon se întreba când avea să se poată vedea cu copiii. La fel și eu.

În faţa blocului în care stătusem înainte să mă mut în casa lui Dragon, era o școală. Când traversam curtea blocului, mă simţeam ca pe-o uliţă unde toată lumea îți dă bună ziua, doar că toată lumea era o ceată de copii. Toți, absolut toți intrau în vorbă cu mine. Erau atât de mulţi copii la Saigon, că parcă îmi petreceam viaţa cu ei mai degrabă decât cu părinţii lor. Și pentru mine, ca pentru Dragon, dintre toţi copiii, rămăsese doar el.

Ne-am făcut rutina în jurul ieșitului o dată pe zi; pe la trei după-amiaza mergeam până pe malul râului care dădea numele orașului – Saigon. De partea cealaltă a întinderii de apă era Grădina Zoologică. Ne-a distras, din prima zi, o familie de girafe. Ne-am uitat la ele hipnotizaţi, zile, săptămâni în șir. Se mișcau parcă la relanti. Le-am dat și nume.

Uneori își îndoiau gâturile foarte lungi peste gardul Grădinii Zoologice și ciuguleau din frunzele arbuștilor de pe malul râului. Le strigam pe numele cu care le botezaserăm și ni se părea că tresar și se uită la noi. Aplaudam fericiţi. Pe drumul înapoi spre casă, ne opream la magazin și ne luam întotdeauna ceva dulce.

Dacă mai cumpăram și alte lucruri, Dragon mă ajuta cu pungile, urca împreună cu mine cele trei etaje și le ducea el. Apoi jucam tot felul de jocuri. Am început cu șah, dar, cu timpul, din cauza fuzzy brain, nu ne-am mai putut concentra suficient. L-am învăţat table, dar îi plăcea mai mult să învârtă zarurile ca pe niște titirezi decât să joace. Am mai încercat alte jocuri, pe care le-am tot abandonat.

Până când Dragon a găsit un set de cărţi de Uno, transparente, pe care sora lui, Sare, le abandonase într-un sertar; regulile pe care le ţineam eu minte erau diferite de cele pe care le știa Dragon, dar am ajuns, după multe discuţii, la un consens.

Am jucat Uno cât pentru toată viața noastră de până atunci și de atunci încolo. Sâmbăta făceam chiar campionat. Asta doar după ce Dragon termina de făcut curăţenie în casă, împreună cu familia lui. Aveam un ritual: ne așezam mereu pe aceleași poziţii, iar Dragon alegea muzica pe telefonul meu. Îl distra teribil să mă vadă pierzând, râdea în hohote și ţopăia în jurul meu, „Miss Luca, te-am bătut!”

Într-o dimineață, m-am trezit cu Dragon șușotind ceva din capătul celălalt al patului. M-am ridicat buimacă, pentru că nu intra niciodată fără să bată la ușă și să mă strige „Miss Luca!”. Mi-a spus pe nerăsuflate că trebuie să ieșim repede în stradă, la test. Am sărit din pat, am tras pe mine în fugă pelerina specială pentru scuter, ca să nu ies în pijama. Am coborît împreună scările în viteză. Familia lui era deja avansată în coada din stradă. În șir indian, ne-am așteptat amândoi rândul. M-am așezat eu prima pe scăunelul din plastic roșu. Asistenta mi-a spus să mă uit în sus și nu l-am mai văzut pe Dragon. Am simțit bețișorul cum urcă până în locuri pe care nu știam că le am în nas și cum lacrimi o iau spre tâmple, mai departe, pe marginile urechilor.

Când m-am ridicat de pe scaun, Dragon s-a repezit spre mine, „De ce plângi, te-a durut?”. I-am spus să nu se îngrijoreze, lăcrimatul fusese reflex. Nu m-a crezut, s-a așezat cu frică pe scaunul din plastic. L-am asigurat că nu doare, am văzut că tot nu mă crede. Nu i-a curs nicio lacrimă și, când l-am întrebat dacă l-a durut, a ridicat doar din umerii goi – Dragon purta mereu maiou și șort alb, cu diferite personaje din desene animate; doar șlapii erau colorați, și mereu își pierdea câte unul. De data asta a reușit să și-l piardă pe drumul înapoi, de-a lungul șirului de oameni care așteptau să fie și ei testați.

Din 23 august, ieșitul din casă a devenit interzis. S-a închis absolut totul, iar Armata urma să distribuie mâncare populației. Dragon mi-a spus să nu-mi fac griji, că n-o să murim de foame. Aproape în fiecare zi, mama lui Dragon îl trimitea cu aceeași tavă pe care îmi adusese rambutan, ba cu alte fructe, care de care mai coapte și bune (mango, papaya, chiar și fructul… dragonului!), ba cu cafea sau biscuiţi, ba cu supă de tăiţei cu carne de porc și mentă proaspătă, sau cartof dulce, copt.

Zilele în care n-am ieșit deloc din casă, nici măcar să vedem girafele, au trecut cel mai greu. Jucam Uno cam fără chef, Dragon era tot mai trist, nu-și mai punea nici muzica preferată pe telefonul meu, nu-i mai păsa cine câștigă. Apoi, când i-am spus că, în sfârșit, am un zbor înapoi acasă, s-a întristat și mai tare. Din ghiduș a devenit foarte serios, cum îl văzusem doar când făcea temele de vacanță la matematică cu tatăl lui.

În ultima mea seară în Vietnam, a bătut la ușă să mă invite la cină cu familia lui. Masa era plină de o mulțime de feluri gătite de mama lui. Dragon o ajutase, și mi-a explicat ce conține fiecare fel. Deși eram de aproape doi ani în Vietnam, pe multe le vedeam pentru prima oară – așa am realizat cât de specială era cina. Dragon mă observa foarte atent de câte ori gustam ceva. La un singur fel am înghițit în sec – era foarte gelatinos, ca o piftie, dar dulce – și s-a distrat ca atunci când pierdeam la campionatele de Uno. M-am bucurat să-l văd râzând din nou.

Dimineața următoare, ultima de vară – 31 august – era și ultima din vara mea cu Dragon. M-a ajutat, împreună cu fratele Ghimbir și tătal lor, să cobor valizele de la etajul trei la parter. Când a sosit taxiul care mă ducea la aeroport și ne-am luat cu toții rămas bun, am văzut lacrimi alunecând pe obrajii lui Dragon. Mi-a spus: „Miss Luca, nu te îngrijora, nu doare, e doar reflex.”

Raluca Nagy (Cluj-Napoca, 1979) este antropoloagă şi scriitoare. Din 2005, a publicat texte de popularizare a antropologiei sau eseuri în majoritatea revistelor culturale din România. A contribuit cu proze scurte la volumele colective Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016), Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă (coord. Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Editura Paralela 45, 2019) şi Izolare (coord. Alexandra Rusu, Editura Nemira, 2020). A publicat povestiri în revista Iocan (2016, 2019), Revista de Povestiri (2017, 2018) – ale cărei ateliere de scriere creativă le-a urmat – şi LiterNautica (2020).Un cal într-o mare de lebede (Editura Nemira, 2018), primul său roman, a obţinut premiile pentru debut „Sofia Nădejde“ şi Observator cultural și a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franța.
Cea de-a doua carte, Teo de la 16 la 18, a fost nominalizată la Premiile „Sofia Nădejde” (2021), la Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași” (2022) și la Premiile Observator cultural, categoria „Proză” (2022). De asemenea, este nominalizarea României la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură 2022.