Ramona Miza despre Povestitorii sau cum zânele își scriu singure propriile povești

Atunci când ne urmăm pasiunile, lucrurile par la fel de firești precum respiratul, cel puțin asta ne spune Ramona Miza de la Povestitorii, fiind absolut îndrăgostită de ceea ce face. Dacă nu o cunoașteți din librării citind copiilor, atunci poate o știți ca fiind PR-ul editurii Nomina sau cu siguranță îi recunoașteți vocea melodioasă din spatele unei zâne sau al unui spiriduș, personaje care dau viață celor mai multe dintre poveștile lor. Despre scris ca terapie știm deja câte ceva, dar despre născocit și povestit, nu atât de multe, așa că undeva între neliniște și amorțeală, vă invităm să vă faceți comozi și să faceți loc… poveștii despre povești.

Care e povestea brandului?

Prima poveste am scris-o inspirată de fetița mea. Pe vremea aceea nu putea încă să meargă și urmărea tristă cum alți copii din parc alergau și se jucau. Așa mi-a venit ideea unei zâne, singura din ținutul ei care nu avea aripi. După punctul acela, toate au curs lin.

Am învățat singură să-mi înregistrez și editez poveștile, dar parcă ceva lipsea. În curând, a apărut colegul meu, Dan Voicu, care are o voce perfectă pentru povești și, în plus, compune singur muzica de fundal.

Am hotărât ca împreună să punem bazele unui concept unic: povești audio personalizate. Fiecare poveste o scriu special pentru fiecare micuț în parte, în funcție de pasiunile și fricile lui, în funcție de tâlcul pe care vor părinții să-l transmită. Nu sunt două povești la fel. Apoi, e înregistrată, primește muzică fermecată, compusă de Dan și ajunge la urechiușele micului stăpân, sub formă de CD personalizat.

Așa s-au născut Povestitorii. În afară de poveștile audio personalizate, avem și un canal de YouTube, unde punem povești gratuite, pentru toată lumea. Stilul nostru este unul vechi, cu zâne și spiriduși, moșnegi și băbuțe, iar fiecare poveste, începând de la titlu și până la ultimul cuvânt, ascunde în spatele ei un tâlc. Vă așteptăm și pe voi pe canal, vă promitem că e de-a dreptul fermecat!

Dacă ai vrea ca lumea să știe un singur lucru despre afacerea ta, care ar fi acela?

În primul rând, n-o consider neapărat o afacere. Totul a pornit dintr-o pasiune pentru scris, apoi pentru narat și iată cum s-au legat lucrurile de la sine!

Probabil aș vrea ca oamenii să știe că doar cineva care iubește cu adevărat ceea ce face ar putea lucra în domeniul acesta.

Ce te-a determinat să îți faci propriul business?

Am primit o grămadă de încurajări și reacții pozitive. Ne-am dat seama că noi oferim un produs unic pe piața din România, iar dacă se poate să împletești o pasiune atât de mare cu o sursă de venit, nu trebuie să stai pe gânduri!

Cum te-a afectat criza? Care este cel mai greu lucru cu care te confrunți?

E drept, în ultima perioadă n-am avut la fel de multe comenzi ca înainte. Bănuiesc că oamenii au încercat să fie mai chibzuiți financiar. Sunt sigură că în perioada următoare, după ce ieșim cu toții din amorțeală și incertitudine, oamenii se vor întoarce spre magie și frumos, iar acolo vor da nas în nas cu noi. 🙂

Ce te motivează? Ce îți dă energie?

Atunci când scriu, mă inspiră tot ce am în jur. Tocmai de aceea, personajele mele au nume puțin ieșite din comun: Baba Graba e o bătrânică grăbită, care nu are răbdare să se bucure de prezent; Zâna Trândăveală e o zână leneșă tare, care lasă totul pe mai târziu. Și lista continuă până hăt, departe!

Nu pot spune că îmi caut motivații să născocesc povești. Ba chiar cred că e o formă de terapie pentru mine. Când îți place ceva atât de mult, vine natural… ca respiratul.

Ce te inspiră?

Cred că m-am grăbit și am răspuns deja. Toate pățaniile mele și ale fetiței mele, tot ce cred eu că ar trebui discutat cu copiii, într-o formă hazlie și de suflet. Cam tot ce-mi trece prin minte, traduc în zâneasca veche și aștern pe hârtie.

Dacă ar trebui să te reinventezi ce anume ai alege să faci?

Să știi că m-am reinventat de destule ori. De data aceasta, aleg să rămân unde sunt. Am lucrat în controlul calității, o perioadă am tradus, acum sunt și PR-ul unei edituri, în paralel cu business-ul cu poveștile. Cred că în prezent aplic câte puțin din fiecare în ceea ce fac, deci toate drumurile au dus aici.

Ce experiență memorabilă îți vine în minte legată de ceea ce faci acum?

Dacă ar fi să aleg doar una, ar fi cu siguranță momentul când am spus o poveste de-a mea unei clase de micuți (clasa I), iar ei m-au admirat, pentru că sunt „scriitoareasă”. 🙂

Cred că abia atunci mi-am pus și eu eticheta aceasta, până atunci mă feream de ea.

Trăim vremuri distopice. Cu ce carte/poveste ai asocia perioada asta?

Știu, sunt clișeică, dar Dragoste în vremea holerei. N-ai cum să nu faci asocierea.

Tuturor oamenilor le plac poveștile. Pot face magie, nu doar pentru copii, în perioade critice precum aceasta pe care o trăim. Spune-ne o poveste scurtă.

Voi scrie o poveste care mi se potrivește mie, de data aceasta. Se numește Povestitoarea, fata pădurarului. Sper să vă placă!

„Trăia odată, dragi copii, un pădurar înţelept, scump la vorbă, dar cu suflet mare.

Omul îşi creştea singur fiica – o fetişcană de vreo 16 ani, cu păr lung şi ondulat, gene negre şi obraji rumeni; dacă stau să mă gândesc, poate un pic prea rumeni, pentru cineva care trăise toată viaţa în mijlocul pădurii.

Oamenii locului o numeau <<Povestitoarea>>, căci tare mai avea darul cuvintelor! Pesemne că cine o plămădise pe fata pădurarului, scăpase mai multă magie în aluat decât la alţi oameni.

Fetei îi plăcea să citească, purta flori în păr şi cântece pe buze, iar orice o întrebai, îţi povestea aşa duios, că ai fi putut jura că ţi-a citit din vreo carte. Chiar şi râsul îi era plăcut, ca un clinchet cu ecou, iar de plâns nu plângea niciodată. Nu că n-ar fi fost firavă din fire, cum îi era şi trupul! Vedeţi voi, fata pădurarului citea orice om la fel cum îşi citea cărţile. Înţelesese că nu există oameni răi, doar oameni care nu se potriveau cu ea. Pe aceia îi ocolea.

Iar oamenii şi cărţile bune erau ţinuţi ca nişte icoane, admiraţi, iubiţi şi uitaţi nicicând.

Dacă aveai drum prin pădure, la tăiat lemne ori adunat ciuperci sau dacă pur şi simplu te rătăceai şi ajungeai să dai ochii cu ea, fata pădurarului avea o poveste şi o povaţă pentru tine. Ai fi putut s-o asculţi ore-n şir, în glasul ei schimbător. Uneori, plecai fără să-ţi aminteşti măcar povaţa ei. Dar pe fetişcană n-o puteai uita cu una, cu două!

Şi ea iubea oamenii şi îi era drag să le povestească, dar la sfârşitul zilei, se simţea stinsă ca un fitil de lumânare.

Într-o bună zi, însă, într-una din cărţile din odaia ei, fata pădurarului găsi o poveste care o puse pe gânduri. “Vorba multă, sărăcia omului”, începea poveatea. Fata citi cartea din scoarţă-n scoarţă şi decise ca o perioadă, să nu mai vorbească. În fond, cine ar fi fost ea, dacă n-ar fi fost Povestitoarea, fata pădurarului?

Oamenii nu înţeleseră hotărârea fetei. Unii se temeau că e supărată pe ei şi de asta nu le vorbeşte. Alţii îi aduseră mănunchiuri de sunătoare, coada şoricelului culeasă chiar de ei şi miere de la albinele preotului din sat.

– Pesemne trebuie să-şi dreagă vocea, se gândeau ei.

Fata pădurarului nu le vorbea nicicum, ba chiar ajunsese să-i ocolească. De la curiozitate la mânie era doar un pas, iar oamenii locului deja îl păşeau. Cei ce cândva o ascultaseră ore-n şir povestind, acum o credeau o închipuită, iar pe tatăl ei, pădurarul, nici nu-l mai salutau.

Şi uite aşa trecură zilele peste fata frumoasă a pădurarului, multe şi atât de lungi, că deja uitase să vorbească.

Într-o zi de septembrie, pe când mergea cu ulciorul la apă, întâlni o fetişcană cam tot de vârsta ei. Fata o recunoscu şi îi spuse:

– N-am să te pun să-mi povesteşti nimic! Dar să ştii că oamenii din sat sunt tare mâhniţi! Mulţi dintre ei abia aşteptau să meargă la lemne, doar ca să te-ntâlnească şi să-ţi ceară o povaţă.

Nu ştiu de ce nu mai vrei să povesteşti, dar să ştii că lumea chiar are nevoie de tine!

Fata pădurarului se gândi la asta tot drumul înapoi spre casă. Oare greşise teribil? Oare nu tot ce era în cărţi era adevărat?

Dupa îndelungi cugetări, decise să le povestească din nou oamenilor câte-n lună şi-n stele. Până la urmă, ea era Povestitoarea! Oamenii locului aveau nevoie de un învăţător pentru copiii lor şi-l aveau. Le mai trebuia un preot la biserica din sat, îl aveau şi pe acela. Aveau nevoie de negustori, de tatăl ei, pădurarul – îi aveau pe toţi.

Dar, mai ales, dragi copii, oamenii aveau nevoie de cineva care să le ducă povestea mai departe. Şi o aveau pe ea. Fata promise că nu va permite lumii să dea uitării sătucul lor din vârf de munte. Iar oamenii locului promiseră ca, o dată la câteva zile, să-i dea un răgaz fetei, să-şi dreagă vocea, să scrie, să citească şi să se odihnească.

Drept răsplată, fata decise să le scrie povestea, pe care s-o afle toată suflarea ţinutului, în lung şi-n lat, în toţi anii ce-or să vină.

Şi uite aşa, Povestitoarea luă condeiul, aprinse lampa şi începu a-şi aşterne sufletul pe hârtie: <<Trăia odată, dragi copii, un pădurar înţelept, scump la vorbă, dar cu suflet mare…>>”

Pagină Facebook: www.facebook.com/povestitorii

Canal YouTube: https://www.youtube.com/channel/UCV-H1ms1r5WHKBIJBq3CgvQ

Ilustrații de: Cristina Mureșan Toth

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.