Recenzie: Creionul tâmplarului, de Manuel Rivas

on 26.03.2012 at 10:14

“- Staţi aici toată ziua şi spuneţi poveşti, ca babele. Şi nu vă gândiţi că o să ne omoare pe toţi. O să ne omoare pe toţi! Pe toţi! – Linişteşte-te, Baldomir, linişteşte-te. Vorbitul e ca un fel de exorcizare”.

Şi este exact ceea ce face Manuel Rivas în cartea sa, Creionul Tâmplarului: exorcizează. Dar cu eleganţă.

O lápis do carpinteiro (1998; în galiciană, în original) povesteşte o realitate atroce, aceea a Războiului Civil Spaniol, cu nenumăratele sale victime, cu arbitrarul vieţii şi al morţii. În interiorul sistemului de detenţie franchist, oameni extrem de diferiţi devin camarazi. Sunt prietenii ce altfel ar fi fost improbabile, între republicani, comunişti, anarhişti sau socialişti, intelectuali sau oameni simpli, a căror soartă se pecetluieşte în interiorul acelor ziduri. Unii, torturaţi sau executaţi, fără nicio judecată. Alţii, victime ale unor procese lapidare. Şi mulţi, răpuşi de boli în detenţie ori pe drumul dintre două închisori.

În mijlocul lor, o figură carismatică: cea a lui Daniel Da Barca. De fapt, el este centrul poveştii. Doctorul dedicat, plin de imaginaţie şi resurse, care caută raţionalul chiar şi în situaţii demente. Omul ce reuşeşte să înşele moartea de mai multe ori la rând. Cu cât mai improbabil, cu atât mai simbolic. Un personaj ce pare să le încarce pe cele din jurul său, deşi nu le oferă speranţă, ci rememorări, explicaţii şi teorii:

“Mutantul din care ne tragem a fost nevoit să se ridice în picioare forţat de cine ştie ce problemă de ordin patologic. […] Eu cred că râsul a fost inventat de un cimpanzeu care, în scenariul ăsta, s-a pomenit pentru prima oară faţă în faţă cu un Homo erectus. Imaginaţi-vă. Un individ care stă în două picioare, n-are coadă şi nici păr prea mult. Patetic. Să mori de râs, nu alta.”

De regulă, despre o astfel de carte poţi spune că e bună, nu şi frumoasă. Totuşi, Creionul Tâmplarului este frumos istorisită. E o poveste în poveste, în poveste. La capăt de drum, Da Barca îşi descrie viaţa unui jurnalist. Citind-o în ziar, gardianul şi turnătorul său o spune – la rândul lui, într-o speluncă – unei tinere prostituate. Iar iţele sunt legate în tabloul general de desenul imaginar trasat de un pictor (şi el victimă), cu un creion roşu de tâmplărie. Un pictor care, pe vremea când trăia, desena chipul colegilor de detenţie în locul sfinţilor de pe Porticul Gloriei, al catedralei din Santiago de Compostela. Şi întreaga istorisire este îmbrăcată într-o poveste de dragoste a doctorului Da Barca. O dragoste ce nu pare nici siropoasă, nici distonantă, dacă ne gândim la context, ci poetică şi plină de melancolie.

Războiul Civil Spaniol (1936-1939) este, încă, o rană deschisă a Spaniei. Într-o ţară în care victimelor nu li s-a cerut iertare, iar gropile comune sunt descoperite şi în ziua de azi, scriitorii fac ce ştiu mai bine: exorcizează. Manuel Rivas este doar unul din cei mulţi şi buni. Din păcate, aceasta parte a literaturii spaniole e aproape neglijată în România, deşi traduceri există, iar scrierile vorbesc cititorului de la noi. Nu pentru că se pot compara două orori, ci pentru că – dacă ai trecut printr-una – o poţi înţelege mult mai bine pe cealaltă.( Iulia Verbancu)