Recenzie: Serafimul şi Zambezi, de Muriel Spark

on 21.03.2012 at 13:01

Există două tipuri de cititori pe care eu n-o să îi înţeleg în veci: cei care nu se entuziasmează la proză scurtă şi cei care nu citesc cărţi scrise de autori-femei. Cumva mi se pare că Muriel Spark, excentrica scoţiană pe care aţi regăsit-o probabil în urmă cu ceva ani în colecţia Cotdianul – cu romanul “Domnişoara Brodie în floarea vârstei”, reuşeşte să se plieze bine pe tipurile astea de cititori. Adică dacă nu vă place proza scurtă, o să vă schimbaţi părerea după ce vă pică în braţe integrala ei – “Serafimul şi Zambezi” (Editura Vellant, 39,99 lei); iar dacă aveaţi prejudecăţi că femeile nu pot scrie de “să te trăsnească”, toate vă vor fi năruite după ce pătrundeţi în lumile lui Muriel Spark.

Da, lumile, pentru că cele peste 400 de pagini, care cuprind 50 de ani de scriitură (!) nu sunt nicidecum fade şi repetabile, deşi au o bază comună. Madame Sparks reuşeşte să construiască tot felul de indivizi şi să creeze personaje felurite, de parcă te-ar plimba prin filme de Hitchcock, Woody Allen, Spielberg şi Porumboiu, cu uşurinţa cu care unii reuşesc să schimbe un bec (nu, nu eu).

Scriitoarea surprinde epoci şi locuri pliate pe viaţa ei: avem poveşti din coloniile britanice din Africa (“Colonia era un loc în care amanţii îi împuşcau pe soţi sau se împuşcau pe ei înşişi, unde soţii împuşcau băştinaşii care se uitau pe ferestrele dormitorului.”), unde a şi locuit câţiva ani, poveşti londoneze sau din zone cu familii de sânge albastru (ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut în Toscana), întâmplări din Paris sau alte oraşe care i-au devenit familiare.

Veţi regăsi în volum povestiri fantastice, poliţiste (rezolvarea crimei din “Bătăi de orologiu” e de nivelul romanelor Agathei Christie), pline de mister sau de pilde, SF-uri sau thrillere. “Cea mai bună literatură e cea creată întâmplător, ca un soi de gând întârziat.”, zice unul dintre personaje. Ar putea fi însăşi Muriel cea care spune asta, nu doar care o scrie.

Cu excepţia a două din cele 41 de povestiri, personajele principale sunt toate feminine, dar ar putea fi foarte bine unisex, e doar un detaliu inofensiv. Muriel Spark se joacă în aceleaşi universuri – doctori, moştenitori bogaţi, scriitori faimoşi, fete bătrâne, cupluri căsătorite şi total plictisite, apariţii fantomatice (“Portobello Road” o să vă amintească de “Minunatele oase”, romanul scris de Alice Sebold în 2002 şi publicat de Editura Polirom – “Pe George nu l-am mai revăzut decât cu puţin timp înainte să mor, acum cinci ani.”), menajare, personajele personajelor, veşnic musafiri sau călători, dar niciodată nu conferă aceleaşi caracteristici poveştii. Singurul lucru pe care ţi-l aminteşte constant, ca şi cum ea ştie, e că mereu trecutul îţi va invada prezentul; orice şiretlic ai căuta ca să scapi de acest destin retroactiv nu funcţionează. Un soi de umor ironic britanic de care Muriel Spark deţine din plin şi pe care îl exemplifică la maxim în povestea “În căutarea lui Belşug Fatal”.

Mi-au plăcut mult:

– micile intruziuni pe care le care le face în poveste, nelegate efectiv de aceasta, şi pe care le observi doar dacă o citeşti cu creionul in mână: “Eu scriu întotdeauna în creion, a spus o doamnă ceva mai tânără. Astfel, când lumea moare, îi şterg pur şi simplu.”;

– cuvintele valabile şi la jumătate de secol de când au fost scrise: “Suntem pe care de la controla şi malaria, dar pe sălbaticul din noi nu-l putem controla.”;

– portretele personajelor scrijelite în câteva semne, dar perfect edificatoare: “El s-a uitat la ea şi ea s-a uitat la el. Erau şireţi în dragostea ce şi-o purtau unul altuia.”;

– descrierile puţine, dar condensate cât să-ţi ajungă la o cană mare de cafea: “În Colonie, înainte să izbucnească o furtună, totul devenea spasmodic ca un nerv deschis, iar după ce se termina, trupul lumii de la un orizont la altul se reaşeza la loc într-o stupoare lentă.”;

– gândurile pe care le avem şi noi, deşi la zeci de ani distanţă: “Bunicile, străbunicii şi toţi strămoşii. Nu uitaţi că au dus vieţi obişnuite, au suferit, au mers la serviciu, au vorbit, şi-au făcut de lucru, au făcut sex – zile şi nopţi întregi, atât cât le-au avut.”

Povestirea preferată pentru final: “Urcând şi coborând”, pentru că, într-adevăr, “în plenitudinea faptelor reale, speculaţiile dispar într-un mic imaterial şi nu-şi vor mai aduce nici măcar o dată aminte de ele pe parcursul viitoarei vieţi împreună.”

Dar de departe cea mai frumoasă poveste dintre toate e “Primul meu an de viaţă” – lumea văzută prin ochii unui copil care nu zâmbeşte niciodată în acest prim an din viaţă, ultimul an de război, pentru că există o teorie care susţine că toţi oamenii se nasc omniscienţi şi bebeluşii pot intercepta orice conversaţie doresc. Delicios.

Volumul în sine este o bucurie din cel puţin două motive. Impecabil lucrat – chapeau, Griffon & Swans & tipografia, pentru copertă (design şi gâdilăturile pe care le simţi la degete când treci peste litere), este pentru prima oară în România când viaţa toată a lui Muriel Spark e lipită între nişte coperte. Că e viaţa ei toată e acolo, de asta sunt sigură – nimeni n-ar scrie cu atâta duioşie dacă nu şi-ar pune sufletul pe tavă, ceea ce face ca atunci când ţii cartea în braţe, să o faci cu grija aia cu care se nimerea, copil fiind, să atingi vreun fluture rătăcit. Îi dădeai drumul, dar senzaţia aripilor zbătânde ţi se impregna pe palme. Dacă citiţi “Serafimul şi Zambezi” poveştile astea toate vă vor rămâne undeva în suflet, ca bătăile alea de aripi de fluture. (Catalina Miciu)