Relații de calitate

Zen și arta reparării motocicletei, de Robert M. Pirsig (Biblioteca Polirom, 2013, traducere din engleză de Bogdan Perdivară) are, la prima vedere, toate ingredientele unei cărți de vacanță. Tatăl și fiul, însoțiți, o vreme, de o familie de prieteni (destul de ursuzi, între noi fie vorba) străbat America pe motociclete. Ce poate fi mai cool de-atât? Însă acest exercițiu de relaxare și descoperire de sine, la îndemâna oricui are puțin curaj, se complică, pe parcurs, cu câteva lecții de viață luate din cărți și verificate pe teren. Tatăl, care acum nu are nume, s-a chemat cândva Phaidros și a fost un pasionat nu atât de filosofie, cât de esențe. De ceea ce înțelege el prin Calitate. O himeră care-l înnebunește în așa hal, încât este supus la șocuri electrice pentru a i se anihila vechea personalitate. Noul tată, de care Chris, fiul, se plânge uneori că nu mai are nici un haz, pleacă, ceva mai calm, pe urmele fostului. Și pricepe unde greșea abia când redevine, memoria trezindu-i-se treptat, vechiul Phaidros. Cartea este cronica acestei treziri cu încetinitorul, a ieșirii din conformismul pe care societatea îl hotărâse pentru el, și deopotrivă jurnal de călătorie și lecție deschisă de filosofie greacă.

Ce fac Chris și tatăl lui decât să se miște printre artefacte? Să caute să se elibereze și totuși să nu vadă rostul acestei vacanțe care nu e nici confortabilă și nici fun? Poate că preria americană nu e tot atât de prielnică filosofiei ca țărmul mării, însă acest Phaidros care nu se recunoaște, care fuge de sine, reușește, pe înțelesul tuturor, să rescrie Phaidros. Aflăm, din povestea vieții lui, reconstituită din cioburi și amintiri imperfecte, că-l prefera detașat pe Platon lui Aristotel și retorica dialecticii. Era ceea ce se cheamă un sofist modern. Temele lui? Frumosul, mai degrabă decât adevărul, sufletul, sentimentele, arta și tehnologia (împletite în vechiul techne), în fine, nebunia, decăderea din starea de areté, adică toate temele din Phaidros. Într-o înșiruire care poate părea dezordonată, dar care e însăși libertatea ideilor, nesupuse nici unui sistem falsificator.

Pe Platon, întemeietor de școală, în toate sensurile, nu putea să nu-l preocupe paideia. Calea spre desăvârșire, prin educație. Principiul unificator, în tradiția Orientului și a Occidentului. În cartea lui Pirsig, care atacă un cuvânt-cult al zilelor noastre, Calitatea, sufocată, știm bine, sub standarde ISO și vrafuri de hârtii, se găsesc pasaje despre universitate pe care ar trebui să le citească, de nu să le memoreze, orice legiuitor și orice profesor. Profesor și învățăcel, în același timp, cum îi stă bine oricărui filosof, Phaidros disecă o mulțime de relații: părinte-copil, om-familie, om-societate, maestru-discipol și viceversa. Varietatea delectează și înnebunește.

Romanul mustește de intertextualitate prietenoasă, care nu agasează, deși te face să te gândești la cărți peste cărți. La eroi peste eroi. Judecarea lui Socrate, care-l marchează pe Platon, seamănă destul de mult, peste timp, cu excomunicarea lui Phaidros, cel din carte. Lui Socrate i se omorâse trupul. Lui Phaidros, și mai perfid, i se omoară mintea. Și nu reușește să și-o redobândească decât atunci când el, cel retras și antipatic, leagă relații. În primul rând, aceea cu Chris, fiul depresiv, temător, nemulțumit și neînstare să se integreze. Când realizează că o să meargă cumva, face saltul de la a repara motocicleta pe bucăți, cârpind-o într-un loc ca să cedeze în altul, la înțelegerea intuitivă și rotundă a ceea ce înseamnă calitatea. Sentimentul de plinătate a ființei, sentimentul că începi să vezi. Ridicat în scări, ceea ce, după gândirea comună, este periculos, deci interzis, Chris începe să vadă: „ – Ce s-a întâmplat? întreb. – E așa de diferit! – Ce? – Tot. Până acum nu puteam să văd peste umerii tăi. (…) E adevărat. Nu mi-am dat seama până acum. În tot timpul ăsta s-a holbat la spinarea mea.” O lungă călătorie, inutilă, până în momentul acestui declic. Ce altceva e școala, în sensul formal, decât o privire în spinarea cuiva? Ce altceva e lumea, când pierzi linia orizontului? Phaidros, cel condamnat pentru că nu lăsa oamenii în pace, mulțumiți cu adevărurile lor, a înțeles. Și adevărul acesta, cu spinarea asudându-i pe motocicletă și mintea zbătându-se să lipească piesele unui sistem foarte vast, l-a eliberat.

Epilogul, în care vocile se amestecă și autorul se dă, așa-zicând, de gol, în pielea personajului care e și nu e Phaidros, este exprimarea acelui dincolo de înțelegere, de judecată și de morală din practica zen. Chris moare, neprevăzut și absurd, adică așa cum moare toată lumea. La scurtă vreme, tatăl lui devine tată de fetiță, dovadă că structura de bază a universului nu se sparge, doar se repliază. „Gaura din țesătura modelului a fost cârpită”. Întocmai cum se întâmplă și cu motocicletele.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.