“Scrisul nu e romantism, e repetiție.” – interviu cu Pascal Bruckner

on 08.04.2013 at 13:24

Pascal Bruckner îmi cere voie să mănânce brioșa cu afine care mi-a fost adusă la ceai. O înmoaie în ciocolata caldă pe care a cerut-o; în holul hotelului în care ne-am întâlnit se aud, printre acordurile unei muzici energice, roțile zecilor de bagaje care au invadat odată cu stăpânii lor locul. Bruckner vorbește cald și ochii albaștri îi sclipesc a tinerețe, deși e de vârsta tatălui meu. Îmi spune că nu scrie când e deprimat, că nu se poate trezi dimineața decât pentru jogging, care îi face bine la minte și la scris, și că în Euforia perpetuă își face de fapt auto-critică. Și apoi tot ce citiți mai jos.

Pascal Bruckner a venit în România la invitația Editurii Trei pentru a-și lansa cel mai recent roman.

Ați venit din nou în România pentru a vă lansa cea mai recentă carte – Casa Îngerilor. Romanul are un subiect social – se petrece într-o suburbie a Parisului, iar personajele principale sunt cerșetorii și persoanele fără adăpost. Cum ați ajuns la acest subiect?

Am fost mereu interesat de acest subiect și mereu m-am întrebat ce aș face dacă aș fi unul dintre cei despre care am scris. În societatea modernă în care trăim poți ajunge foarte ușor din bogat sărac și asta mi se poate întâmpla și mie. De fapt, li s-a întâmplat unor prieteni de-ai mei, să piardă totul într-o clipă.

Gândul că ați putea pierde totul instant și faptul că ați scris despre asta v-a schimbat în vreun fel?

Da, cu siguranță; m-a făcut mai conștient de condiția acestor oameni. Știu că există multă suferință și sărăcie în jurul lor, dar este mai degrabă un roman despre fascinația decăderii; ce înseamnă să decazi într-o societate la nivel psihologic.

Au trecut șapte ani de la ultimul roman publicat până la acesta. Ce ați făcut între timp?

Am scris două cărți de eseuri – Paradoxul iubirii și Fanaticii apocalipsei. Și am lucrat și la alte proiecte.

Când ați început să scrieți romanul?

Am început în 2009. Am făcut un studiu, mi-a ocupat o vară întreagă asta. Apoi am început să lucrez la o altă carte și am reînceput la aceasta la finalul lui 2011. Am scris timp de un an.

Câte schițe?

Pentru acest roman am avut cinci versiuni. Prima pe hârtie, celelalte patru la calculator.

Scrieți de mâna?

Da, m-am obișnuit să scriu pe caiete. E un soi de superstiție. Iau mereu notițe pe caiete, fac desene, ca atunci când eram elev.

Aveți superstiții?

Am numai superstiții! Cred că am 25-30 de caiete acasă care au pe ele texte de când eram licean. Am și cursuri; am început să țin caiete cu notițe de la 20 de ani.

Când știți că aveți cea mai bună versiune?

Încerc pe oameni. De obicei, prima versiunea e foarte slabă, sunt sigur de asta. Așa că e citită de mulți oameni de la editură și de prieteni, care îmi spun că e prea lungă și ce cred ei că ar trebui tăiat. De fapt, e o frază scrisă de Faulkner despre scenariile de film – Kill your darlings (Ucide-ți iubitele). Ce îți place cel mai tare la ce ai scris trebuie să tai fără remușcări. După a cincea versiune știi că nu e perfectă, dar mai bine de atât nu poți face.

Aveți obieciuri de scris?

Am un program foarte regulat: scriu dimineața și citesc seara. Numai dacă revii la aceleași subiecte în fiecare an poți să scrii ceva decent. Scrisul este o activitate obsesivă, iei notițe, e ca un job, dar nu unul romantic cum ar crede unii oameni. Scrisul nu e romantism, e repetiție. Prietena mea îmi spune oh, nu, nu o să lucrezi și azi, când ieșim afară. Dar am nevoie să stau în casă. Ideile bune și exprimările bune îți ies numai după ore întregi de muncă. Cu cât lucrezi mai mult, cu atât scrii mai bine.

Asta mă face să vă întreb dacă o să faceți ca Philip Roth – o să renunțați la scris la un moment dat?

Mi-e teamă că da. Trebuie să renunți până faci 80 de ani. Roth are parte de un final frumos – s-a oprit din scris înainte să fie un scriitor slab; deși e un final trist, e un final frumos. Dar sunt convins că va mai scrie o carte. Cred că prin declarația lui de a se retrage încearcă să exorcizeze sterilitatea – nu mai am nimic de spus, așa că spun că mă opresc din scris. Dar poate că deja scrie o carte care va fi publicată după moartea sa. E de fapt un act de vrăjitorie – spui că nu mai scrii cu speranța nebună că vor veni ideile.

Scrieți romane, eseuri, articole de presă. Ce preferați?

Îmi plac eseurile pentru că să scrii romane e foarte dificil. De fapt, cu cât înaintez în vârstă totul e mai greu. Scrisul devine din ce în ce mai greu, pentru că atunci când ești tânăr ideile și formulările vin de la sine. Principala provocare pentru un scriitor este să se reînnoiască. Mereu spun povestea îngrozitoare care i s-a întâmplat unui scriitor american care locuiește la Paris și care a avut publicate două cărți bestsellers și apoi s-a oprit. Într-o zi s-a dus la editorul lui și i-a spus că are o carte nouă; editorul deschide manuscrisul și vede că e reproducerea exactă a primei lui cărți. Bineînțeles, tipul avea Alzheimer. Dar pentru mine e o metaforă a tragediei creatorului care crede că inventează ceva nou – de fapt, reproduce. Și în mod spontan știu că atunci când scriu folosesc aceleași formulari ca înainte, pentru că atunci când găsești o propoziție bună ai tendința să o reproduci. Într-o zi o să scriu un roman despre acest spectru al sterilității.

Preferați eseurile…

Pentru că sunt despre problemele curente, pot scrie despre situații care interesează pe toată lumea. E mai ușor, dar am început să scriu romane când aveam 16-17 ani, așa că în ambele cazuri e o provocare.

Ați declarat că francezii nu mai cumpără romane…

Cumpără încă, dar sunt prea multe publicate în fiecare an. Avem o piață de aproximativ 10.000 de titluri anual, așa că nimeni nu are timp să le citească. Sunt două momente importante pentru lansări – în septembrie, când se publică 700 de romane scrise de francezi și 300 de autori străini, și în ianuarie, unde cifrele sunt 600 și 200. Plus, în restul anului. Suntem în situația în care toată lumea vrea să scrie cărți, dar nimeni nu are timp să citească. Suntem covârșiți de cărți. În Franța, și taximetristul, și ministrul, și rabinul, și nevasta, disperată sau nu, scriu cărți. Și cu toate acestea, sunt cărți care ajung bestsellers. În urmă cu doi ani o casieriță de la un supermarket și-a publicat memoriile – a vândut 200.000 de exemplare povestindu-și viața plicticoasă. Toată lumea are ceva de spus, ăsta e mesajul democrației. Express yourself, cum zice cântecul.

Ce cărți aveți pe noptieră?

Azi noapte am început cea mai recentă carte a lui Tom Wolfe – Back to Blood. Și înainte de asta am citit o carte rusească – Le train zéro, de Louri Bouïda; și mai am multe cărți pe care n-o să le citesc vrodată, care stau claie peste grămadă lângă pat și pe care le păstrez ca pentru un soi de confort. Am început să citesc romanul lui Wolfe pentru că mi l-a recomandat un prieten și l-am luat din aeroport în drum spre România. Am citit doar 30 de pagini, este ciudat și subiectul tratat este Miami invadat de cubanezi. În paginile de început, printre mulțumiri, e menționată și fosta mea soacră, care e pictoriță. E ca un semn făcut cu ochiul.

Sunteți mai atras de literatura americană?

Clar! Mai atras de romanele americane sau străine decât de cele franceze. Știu că e greșit. Citesc romane franțuzești pentru că sunt și editor, dar sunt mai încântat când e vorba despre un roman străin. E o prostie.

Sunt voci care spun că literatura și cultura franceză nu mai sunt ce erau odată. Cum resimțiți asta fiind un scriitor francez?

E adevărat și nu e. Comparat cu strămoșii noștri, suntem niște pitici. Dar asta o poți spune despre orice altă cultură – chiar și literatura americană de azi nu se ridică la standardul celei de odinioară. Cultura franceză a decăzut după anii ’70, însă acum începe să își revină cu scriitori ca Houellebecq, Emmanuel Carrère, Marie NDiaye, care au început să fie traduși în toată lumea. N-aș fi atât de pesimist în ceea ce privește cultura franceză.

Care e cel mai important lucru pe care l-ați învățat până acum?

Când viața îți oferă o posibilitate să fii fericit, prinde-o, n-o aștepta pe următoarea.

interviu de Cătălina Miciu