SoNoRo în vorbe cu Diana Ketler și Răzvan Popovici

on 04.11.2013 at 16:09

Diana Ketler și Răzvan Popovici sunt directorii artistici ai Festivalului SoNoRo de opt ani. Carismatici (amândoi), neobosiți (mai ales Răzvan) și mari iubitori de muzică de cameră (firește), vorbesc în cele de mai jos despre ce însemnă acest festival pentru ei, cum se simte publicul meloman dinspre scenă și ce ar recomanda ca primă audiție unui neofit în ale muzicii clasice. Marea Fugă de Beethoven sau Adagio şi Fuga de Mozart. Alegerea vă aparține.

Cu ocazia ediţiei a opta a festivalului SoNoRo, avem un nou proiect împreună, un raft online pe Cărtureşti.ro intitulat Recomandările SoNoRo Up. Am primit destul de multe întrebări legate de prezenţa cărţilor într-o selecţie alcătuită de directorii artistici ai unui festival de muzică de cameră. Noi ne-am bucurat foarte de treaba asta, dar cred că e nevoie de o explicaţie suplimentară.
Răzvan Popovici: Unu la mână, asta însemnă că sunt şi muzicieni care citesc (zâmbeşte). Doi la mână, muzicienii buni, care cântă bine, cred că au nevoie de un fel de overview cultural, adică şi de exersarea altor pasiuni în afară de muzică: pictoriceşti, literare, fotografice, arhitecturale ş.a. E foarte important acest aspect. E într-un fel ceea ce încercăm să facem prin proiectul SoNoRo Interferenţe, cel cu bursele pentru tinerii muzicieni: să le arătăm că a şti doar să cânţi bine la un instrument nu te face un bun muzician. Poţi să devii doar un foarte bun instrumentist.
Diana Ketler: Am ales și cărți printre recomandările noastre deoarece și noi, ca majoritatea muzicienilor, de altfel, folosim timpul liber mai ales ca să citim. Nu ascultăm muzică. Sau ascultăm mult mai puțină în raport cu iubitorii de muzică clasică. Pentru noi nu e neapărat relaxant să ascultăm muzică. Eu, de exemplu, ascult multă operă, dar nu înregistrări de muzică de cameră sau simfonică.

Să mergem puţin în trecut în ceea ce priveşte legătura ta cu muzica. Există vreun declic important în copilăria ta sau vreun moment care să marcheze în mod deosebit această relaţie?
Răzvan Popovici: Ah, da, există un asemenea moment marcant, dar nu sub formă de declic „pozitiv”, ci e de amintirea unui moment groaznic – e vorba de primul meu examen, când eram elevul lui tata la Liceul George Enescu. Mi-era extrem de frică să cânt în public şi-mi aduc aminte că aproape am leşinat de emoţie înainte de examenul propriu-zis. Pare-se că am cântat apoi foarte prost şi că eram atât de palid, încât ai mei au vorbit între ei că decât să-şi mai vadă săracul copil într-un asemenea hal, atât de stresat și de livid, mai bine să se lase de muzică.

Iar mai târziu, de unde şi cum ţi-a venit ideea unui festival de muzică de cameră aici, în România?
Răzvan Popovici: Începuse în Germania un festival de muzică de cameră; îl făceam deja de trei ani acolo când am început aici – și îl fac în continuare: anul acesta a împlinit zece ani. SoNoRo a venit cumva natural: nu mai fusesem de multă vreme în România și ştiam că aici nu erau destule festivaluri, aproape deloc chiar. Cred că a fost o chestie intuitivă bună. Iar la deschiderea din acest an am simţit din nou că a fost un feeling bun.

Cum ai simțit de-a lungul timpului acest festival, cum a crescut el pentru tine? Și cum a evolut mai ales în raport cu publicul? Toți invitații care vin aici povestesc de bine despre publicul din Bucureşti. Cum stă treaba: formăm într-adevăr un public bun?
Răzvan Popovici: Nu tot publicul e la fel peste tot, fireşte. Dar cu siguranță există o evoluţie, o schimbare în bine: la deschiderea de anul acesta am remarcat, de pildă, că nu s-a mai aplaudat deloc între părți, iar publicul s-a comportat exemplar. De la an la an e tot mai bine, stare de lucruri care mă bucură foarte tare. Și la Festivalul Enescu se întâmplă la fel.

Cât de tare se simte de pe scenă atunci când publicul din sală este mai degrabă neavizat decât meloman împătimit?
Răzvan Popovici: Se simte destul de tare, cum să nu. La nivel energetic, pur şi simplu simți că ai în față un perete care nu transmite nimic înapoi, care nu reflectă nimic: e un public care doar absoarbe.

Apropo de programul şi CD-ul de anul acesta, de unde vine iubirea cu Dohnányi?
Răzvan Popovici: Ah, când l-am descoperit pe Dohnányi a fost dragoste la prima vedere. Am înregistrat cu Ansamblul Raro primul cvintet cu pian al lui Dohnányi pentru CD-ul pe care o să-l lansăm acum (Dohnányi, Dvořák și Suk). Iar anul acesta am cântat al doilea cvintet, un trio care e fantastic. Mai sunt şi nişte piese pentru vioră foarte frumoase… E foarte important cum alegi piesele pentru un festival. Împreună cu Diana Ketler am alcătuit un program care să aibă sens pentru tema aleasă UP, dar care să fie și un pic ingenios. Aşa cum a fost de pildă piesa lui Messiaen, cu acel corn suit în balcon la Cotroceni. E vorba de o piesă – Appel interstellaire pentru corn solo – unde acustica e foarte importantă.

Și în ceea ce priveşte așteptările tale legate de viitorul Festivalului SoNoRo, ai vorbit în documentarul SoNoRo 2012 despre dorinţa de a avea şi bursieri străini, nu doar români în programul Interferențe. În ce alt sens vezi evoluţia festivalului: un număr mai mare de oraşe prinse în program, desfăşurarea pe o perioadă mai îndelungată?
Răzvan Popovici: Extinderea la un număr mai mare de orașe e o idee, doar că ea se leagă de o perioadă mai lungă de timp și trebuie făcută cu cap, căci două săptămâni şi jumătate pentru un festival e forma maximă de „prezentare”, din punctul meu de vedere. Acum sunt 10 zile de festival în Bucureşti şi încă o săptămână în ţară, la Cluj și Iași. E exact atât cât trebuie.
Pe de altă parte, e vorba despre posibilitatea de a invita mai mulţi artişti la festival şi de a-l popula cu noi nume de calitate. Şi mai este și posibilitatea de a face multe lucruri adiacente frumoase: înregistrări, filmări, proiecte educaţionale şi în alte direcţii, concerte pentru copii.

Sentimentul pe care-l dă festivalul SoNoRo este de cumva de intimitate. Dincolo de explicația că asta se întâmplă tocmai din pricina muzicii de cameră, ce altceva mai imprimă această senzaţie?
Răzvan Popovici: Eu iubesc muzica de cameră, o găsesc extraordinară. Și poate că e și cea mai satisfăcătoare pentru public, pentru că e foarte apropiată de el. Dincolo de asta, cred că este și dragostea de detaliu și atenția la detalii despre care tot vorbesc eu, care sunt foarte importante și la care publicul reacționează.

Care dintre ediţiile sau dintre serile de până acum ale festivalului SoNoRo e preferata ta şi de ce?
Răzvan Popovici: Bal mascat la Bragadiru din 2010 și, de asemenea, concertul din deschidere de anul acesta – pentru că am fost înconjurat doar de doamne pe scenă.
Diana Ketler: Acea seară de la SoNoRo de anul trecut, cand am cântat la patru mâini cu Konstantin Lifschitz.

Ne împărtășești ceva ieșit din comun – simpatic sau catastrofic – din timpul repetițiilor, din backstage?
Răzvan Popovici: Se întâmplă la unele dintre repetiții să rămânem complet siderați de cât de tare poate cânta grupul, cât de în forță ajungem să cântăm. Acum doi ani s-a întâmplat când repetam cvintetul de Dohnányi cu Boris Brovtsyn la vioară, Diana la pian și ceilalți. Iar la un moment dat, Adrian Brendel, de la violoncel, se oprește și spune: guys, this is a previously unknown level of volume in a room. Când într-o cameră ajungi să cânți cu 200% putere, ca și cum ai cânta la Ateneu, lucrurile pot să ia asemenea turnuri.

În materie de muzică clasică, ce recomandaţi unei persoane care nu a intrat până acum în contact cu muzica de cameră ori simfonică să asculte pentru prima oară? Live şi/sau înregistrare?
Răzvan Popovici: Live, muzică de cameră, fireşte. Aș recomanda cvintetul cu pian de Dvořák.
Diana Ketler: Cât despre înregistrări, Marea Fugă a lui Beethoven: e o muzică absolut impresionantă şi suficient de atrăgătoare.
Răzvan Popovici: Eu nu sunt de acord. Aş recomanda mai degrabă Adagio şi Fuga de Mozart.