Ștefan Bolea, „Viață și moarte” | Fragment în avanpremieră

on 05.07.2021 at 11:21

Ștefan Bolea, câștigătorul Burselor și rezidențelor de creație literară Cărturești, la categoria eseu, ne împărtășește impresiile lăsate de rezidența la Concacul Petre P. Carp din Țibănești și ne oferă un fragmentul în premieră din volumul de eseuri aflat în lucru.

Rezidențe precum cea organizată de Cărturești și de Patrimonio sunt un semn de normalitate la noi – din păcate, cât de puține sunt! Drept consecință, cât de puțin e respectată meseria de scriitor, cumva opacă și esoterică pentru the regular Joe.
Scriitorul ca bârfitor autist ori ca leneș incurabil. „Fă mai bine bani!“
Conacul P.P. Carp – impunător, glacial, misterios. Dacă te urci pe terasa lui, ai o priveliște ca aceea din turnul unui castel. Din păcate, parcul în care e situat conacul (care ar putea fi o bijuterie geometrică precum Versailles) nu este nici îngrijit, nici curat. Dă senzația unui paradis pierdut, a cărui recuperare e o rană deschisă.
Casa din Țibănești (cazarea nu e propriu-zis în conac, acesta fiind în curs de renovare) era liniștită și răcoroasă. Era plăcut să mă trezesc mai devreme și să-mi intru în rutina zilnică de scris. Îmi plăcea spațiul verde din fața și din spatele casei care izolează (inclusiv fonic) asemenea unui mic parc. Totul devenea și mai silențios la căderea serii, iar noaptea puteai inclusiv să te asculți, când, de cele mai multe ori, nici măcar nu te auzi.
Viață monotonă, dar productivă. Cum spuneam, am apreciat (cvasi)totala lipsă de stimuli. Faptul că a plouat destul de des și a fost, uneori, frig (a trebuit să se facă focul în iunie), nu a fost un chin. Parcă funcționam după o altă logică/ altă rigoare decât cea sufocantă, plutonică, a orașului.
În încheiere, aș vrea să le mulțumesc celor care m-au ajutat, într-un fel sau în altul, pe parcursul rezidenței: lui Șerban Sturdza, cu care am avut o conversație fermecătoare și care mi-a împrumutat o monografie instructivă despre P.P. Carp, Alexandrei Mihailciuc și Alinei Aviana (pentru organizarea șederii și netezirea asperităților inerente), administratorilor Anca și Cornel Rusu (darnici și discreți), fierarului Gaëtan le Gall (care mi-a făcut o demonstrație excepțională a talentelor sale), olarului Daniel Ifrim (un alt profesionist desăvârșit), copiilorperspicaceși afabili David și Corina și, last but not least, Elenei Rusu, al cărei talent o recomandă din plin pentru meseria de chef de cuisine.
Special thanks to Steluța/ Molda/ Goldie, who made my cigarette breaks cozy and fun.
PS: David și Corina m-au întrebat dacă scriu povești, când le-am zis că sunt scriitor. Poate că ar trebui să încep. Vorba Olgăi Ștefan, ce altceva facem?

În așteptarea apariției volumului pe rafturile librăriei, vă invităm să citiți un fragment din volumul de eseuri aflat în lucru.

Viață și moarte

Dacă viața e durere (minus), atunci zero-ul morții primește valoare pozitivă. Așa sună un argument celebru din istoria filosofiei (de la Schopenhauer prin Cioran la Benatar). Când suma durerilor o depășește pe cea a plăcerilor, moartea e preferabilă, considera inițiatorul acestui trend pesimist de gândire. Mai bine moarte decât suferință pură – am putea sintetiza. Pe urmele lui Nietzsche, cel mai mare inamic al acestui tip de argumentare, Joshua Dienstag, arată că este greșit să pui problema vieții în contextul utilitarist costuri-beneficii. De la critica utilitarismului la ideea eternei reîntoarceri este doar un pas. Când spui DA plăcerii, spui DA simultan durerii. „Denn alle Lust will Ewigkeit“: plăcerea (DA-ul) tinde către eternitate. Numai că, din perspectiva schopenhaueriană al lui Thomas Ligotti, dezideratul eternei reîntoarceri (să trăiești viața asta cu toate durerile și plăcerile ei de un număr infinit de ori) e pur masochism.

Totuși, viața și moartea sunt incomensurabile, fiind fenomene de ordine de diferite. Am putea aplica morții „logica“ vieții doar dacă ar avea aceeași natură, doar dacă ar fi o altă viață. Viul nu poate percepe moartea. Sunt câteva fisuri prin care moartea pătrunde în viață (boala, angoasa, visul, îmbătrânirea, agonia), dar ele sunt tot distorsionări ale viului. Se poate argumenta invers că una din aceste fisuri, angoasa (prin care ne mortificăm) reprezintă, de fapt, o intensificare a vieții ca suferință. Noi, fenomene ale vieții, nu ne putem imagina moartea decât ca viață. Nu putem scăpa nicicum de hegemonia definiției lui Epicur? Cea mai dezamăgitoare, dar precisă, reflecție îi aparține filosofului antic: când suntem aici, nu suntem în moarte; când moartea este aici, nu mai existăm. De amintim și dezvoltarea lui Yalom când Poe sau Lovecraft ne dau fiori: e bine că nu știm că suntem morți când suntem morți.

Dar ce facem cu „sentimentul creșterii morții în noi“, cu „imanența morții în viață“? Din punct de vedere logic, și acesta este tot un fenomen al vieții, o exacerbare a vieții ca suferință. Moartea este pentru noi e metaforă pe care n-o putem palpa. Nu putem judeca problema extraplanar, pentru că nu cunoaștem decât jumătate din poveste și, de cele mai multe ori, îi permitem fricii să coloreze tabloul. Este la fel de legitim să ai speranțe post-existențiale ori să fii cotropit de anxietate, pentru că moartea este în afara privirii noastre. Și deopotrivă inutil.

Moartea e nimic, viața e totul. Dar uneori ajungem la punctul în care și moartea, și viața sunt nimic.

Este permis ca viul (das Lebende) să interpreteze moartea? La fel ca moartea, poate că și viața e incognoscibilă. Cum să analizezi viața când ești doar o instanțiere a ei? Chiar dacă elogiezi viața (din narcisism), chiar dacă o denigrezi (din inversiune), nu poți să fii obiectiv asupra ei. Nu tu trăiești, viața (te) trăiește.