Un loc şi mai multe poveşti

„Mi-am propus să scriu o istorie a lumii fără să ies din casă”, e prinsoarea pe care Bill Bryson – autor, altminteri, de cărţi de călătorie – o face cu propria-i răbdare şi atenţie la detalii. Rezultatul (reuşit) este Acasă, o istorie a vieţii private, care a apărut la Polirom, în traducerea lui Ciprian Şiulea.

Pe scurt, un american se mută în bătrâna Anglie, într-o casă parohială din Norfolk, veche de când lumea. Şi începe s-o cunoască, încăpere cu încăpere. Fiecare cameră în care intră are o istorie, întrebuinţări care se schimbă în timp, evocând puzderie de oameni şi de întâmplări. În anul când s-a ridicat casa, 1850, s-au petrecut doar în Anglia câteva evenimente de seamă. Un oarecare întreprinzător, inventatorul cartolinelor de Crăciun, şi-a dorit la Londra o Expoziţie a produselor industriale, cum văzuse la Paris. Pentru ea, s-a construit în Hyde Park cea mai mare clădire a vremii, Palatul de Cristal. În reconstituirea lui Bryson, jurnalist la bază, uriaşul edificiu înghite tot: istorii de presă, destine, ambiţii, amenajare de grădini şi viaţa, prin comparaţie, a Angliei rurale. Acolo unde, contemporană cu Expoziţia, se pregătea să apară modesta casă parohială. Clericii şi neamurile lor, enoriaşii, toată viermuiala de probleme din comitat, cărţile vremii, jurnalele ţinute de câte un paroh mai înzestrat se imprimă, parcă, în pereţii acestei case şi ies, complicat şi fermecător, la chemarea noului ei locatar.

Acasă, o istorie a vieţii private e un roman al măririi şi decăderii (o paranteză de peste ocean e viaţa familiei Vanderbilt) şi o savuroasă colecţie de anecdote. Moravuri, ca felul de a se purta cu servitorii, nu acelaşi, în toate casele, prejudecăţi, precum acelea legate de bucătărie, ori de dormitor, elemente de istoria medicinii, de stare civilă, de comportament în societate, de igienă, şi câte şi mai câte, fac din povestea lui Bill Bryson o adevărată enciclopedie, nu doar domestică. E de spus că, înaintea acestei cărţi, a publicat A Short History of Nearly Everything, ceea ce, de bună seamă, îl ajută. Camerele sunt pline de obiecte, unele mai vechi, altele mai noi, în ele se întâmplă diferite lucruri, se primeşte, se mănâncă, se discută, şi toate aceste contexte creează nevoia de a explica, de însăila o istorie pentru nearly everything. Pe de altă parte, nu o dată, se pierde şirul, fiindcă acţiunea nu se petrece nici într-o singură ţară, nici într-un singur timp. Nu e, neapărat, cu supărare, căci nu pentru structură, deşi pare, la început, o întreprindere foarte tipicară, se citeşte această carte. Ci pentru viaţa măruntă, de felul istoriilor suprapuse care ţăşnesc spontan în conversaţiile zilnice din orice cartier de case.  Fără cap şi fără coadă, însă pline de epicitate brută.

De fapt, cred că Acasă, o istorie a vieţii private e de citit mai ales, şi neapărat, de cine vrea să scrie roman. Găseşti aici tot soiul de întâmplări, de ciudăţenii şi de ciudaţi, de situaţii nedezvoltate, dar numai bune de dus mai departe, într-o proză despre oameni şi societate, despre viaţa din detalii. Pentru cine nu vrea să scrie roman, dar vrea să-şi umple, întrutotul agreabil, o după-masă de iarnă, când lumina scade şi cotloanele casei, chiar şi ale celei mai postmoderne dintre locuinţe, urzesc poveşti, e, nu mai puţin, o lectură foarte british. Spun british gândindu-mă la mobilierul care nu ţine de un stil anume, ci de dispoziţia şi gustul locatarului. La casele intime, cu personalitate, deşi întrucâtva pestriţe, pe care stilul british le patronează. Această carte e pe potriva lor: familiară şi pedantă, abundând de referinţe (are chiar şi un index, nu doar o copleşitoare bibliografie), dar şi cu miez narativ, completă şi selectivă. Până s-o fi terminat de citit, te trimite la alte cărţi, îţi face poftă şi de istorie, şi de geografie, şi de biologie, medicină ori biografii. Şi, peste asta, face din casă, în general, şi din casa fiecăruia, un loc oricum numai nu banal.

Şi drept dovadă că misterele ascunse prin poduri şi cămări nu mor deodată cu romanul victorian, acum, când scriu, aflu că un cetăţean din comitetul Surrey (nu departe de Norfolk…), a găsit, curăţându-şi hornul şemineului, scheletul unui porumbel călător, care ducea un mesaj din al doilea Război mondial. Să mai spuneţi că, mai vechi sau mai noi, casele nu sunt o veşnică surpriză…

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.