Urmașii lui Kokopelli

Undeva în Arizona, cândva demult, Kokopelli era un spirit liber, despre care se credea că aduce fertilitatea și primăvara. Se spune că, atunci când băștinașii au început să-l venereze ca pe un zeu, Kokopelli i-a pedepsit, și neamul lor a dispărut.

Schimbând ce e de schimbat, legenda deșertului dintre Mexic și America nu-i departe de programul unor desperados. Dornici să dea viață, dar la fel de convinși că poezia lor trebuie să rămână o frumoasă fără trup. Lor le dedică Roberto Bolaño Detectivii sălbatici (traducere de Dan Munteanu Colán, Leda, 2013). Tinerilor rebeli, care ajung repede canonici, și încearcă să se scuture, sfidează și dispar, pentru a întruchipa mitul unei generații. Scriu mult și dezordonat, își alimentează faima cu povești care le devorează viața, într-o veșnică beție fără șir și care, până la urmă, chiar sunt viața. Singura lor existență, infectată (da, ăsta e cuvântul!) de o literatură foarte vitală, foarte agresivă, foarte pe bune, incontrolabilă, năbădăioasă, e în interiorul unui grup care se lărgește nebunește, contaminând totul, distorsionând totul. Nu știi, când începi să citești această carte masivă și încurcată, cu sute de nume și de experiențe care, printr-o ciudată coerență a unei lumi dezaxate total, se intrică și se completează, dacă realmente totul se învârte în jurul lor, sau e doar ambiția lor proiectată la scară. Oricum, valorizarea hazardului, prezentă în toate curentele care despică realitatea, o pătrund până în ultimele ei fibre, e foarte abil reconstruită în carte, unde viața vine, cuminte, să ilustreze un program literar.

Detectivii sunt trei: Ulises Lima și Arturo Belano, capi ai realismului visceral, o mișcare poetică dusă până în măruntaiele simțirii, și Juan García Madero, un novice, tânăr ucenic căruia întâlnirea cu maeștrii undercover îi va schimba viața. Cea pe care o caută, Cesáreea Tinajero, o scriitoare dispărută, deci absentă (reamintim că ceea ce vor ei e poezia fără poeți) devine un simbol al literaturii noi, o himeră, până la urmă. Găsită după multe aventuri, despre care nu se spune mare lucru,  în deșertul Sonora, acela unde Juan, la începutul cărții, nu fusese niciodată, va fi imediat împușcată într-o altercație cu niște brute, interlopi fără nici o legătură cu literatura. Cum, de altfel, nici ea nu mai avea nimic în comun cu poezia, pe care n-o mai scrie de mult.

Asta face interesul și stranietatea cărții lui Bolano. E un amestec de lumi foarte rafinate și foarte dure, universitari, studenți, teoreticieni fini se pierd printre pești și curve, încearcă să-i salveze dar se corup și ei, trăiesc pe apucate, frenetic și mizerabil, promiscuu și sublim, voind și reușind în fiecare clipă să demonstreze că viața e una, inseparabilă și, implicit, că literatura trebuie să-și abandoneze pudibonderiile și selecțiile. Firește, și limbajul e unul, același în care se comentează doct ultimele lecturi, sau se glosează poetic pe marginea unei experiențe, a unei iubiri, și-n care se reproduc foarte frust experiențe foarte tari, sex, droguri, viață de clochard pe acoperișuri și prin cartiere rău-famate. Casa familiei Font, un balamuc și un spațiu al inițierii, e locul unde se fac și se desfac nu doar iubiri, ci și destine de revistă și de grup. Bătrânul Font, arhitectul excentric, nu atât de neștiutor și de nevinovat cum se vinde, e cel care machetează foaia tinerilor desperados, atrâgându-și, zice, amenințări și invidii. Fetele lui sunt niște muze foarte des corupte de poeți și aspiranți la o glorie neatestată nicăieri, doar transmisă din gură în gură într-un grup foarte viu, și foarte marcat de rivalități și căutări ale drumului. Mulți sunt excluși, mai toți au o legendă personală care să le rezerve un loc în așa-zisa istorie a unei mișcări mereu în facere. Ca orice experiment, realismul visceral crește din respirația și mărturia tuturor, schimbându-se imprevizibil, în funcție de tranzacțiile pe piața ideilor din Mexic și de aiurea. De aici competiția aprigă, de aici nevoia de gesturi eroice.

Firește, experiența acestor tineri, care deambulează douăzeci de ani, e legată de un moment istoric și literar, de experimentalismele care n-au ocolit nici Europa, nici America de Nord. Însă ea devine reprezentativă pentru toate grupurile, mai mult sau mai puțin furioase. Bolaño strecoară, subtil, cârlige livrești, însă impresia de déjà vu vine și din altceva: din asemănările cu Beatnicii, cu tinerii generației pierdute, cu amăgiții epocii jazzului. Straturi peste straturi, căutări peste căutări. Povestea, despre o cauză care pare că se lasă moștenire, e romanul total, al unei călătorii în care solidaritatea nu prezintă nici o garanție. Imprevizibilă, brutală, pe tăcute și pe furate. Viață, pur și simplu. În care Bolaño pune mult din sine și încă mai mult din lupta neistovită a literaturii.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.