Youn Sun Nah, Lento, ACT, 2013

Îmi amintesc perfect seara în care am auzit prima dată jazzul prinţesei sud-coreene: eram în curte la GreenHours, stătea să plouă şi deodată din boxe s-a răspîndit ceea ce ulterior, după ce am întrebat lumea de pe-acolo, aveam să aflu că se chema „Breakfast in Baghdad”. Am fost, cum se spune, mesmerizat. Nu mai auzisem aşa ceva. Scandinavul Ulf Wakenius la chitară, sud-coreeanca Youn Sun Nah la voce. În zilele următoare înnebuneam căci nu găseam albumul, iar după ce mi l-am cumpărat am petrecut zile întregi pe canapea ascultînd, adormind şi trezindu-mă cu Youn Sun Nah cîntînd la mine în cameră.

E fecioară (ca mine), s-a născut într-o familie de muzicieni, a studiat literatura franceză la Seoul, apoi jazzul la Paris. O vreme a cîntat prin baruri, cluburi şi prin teatre. A compus ea însăşi şi a înregistrat vreo cinci albume pînă cînd, odată semnînd cu celebra casă de producţie ACT, a scos albumul Same Girl, pe care se află şi „Breakfast in Baghdad” (dar şi „My Favorite Things” a lui Coltrane, „Song of No Regrets” a lui Sergio Mendes sau „Enter Sandman” de la Metallica), album cu care a explodat pe scena jazz a lumii. În 2011 a primit Premiul Eco-Jazz pentru cea mai bună cîntăreaţă a anului.

N-a studiat muzica clasică precum părinţii ei (era prea ocupată cu literatura), iar cînd a ajuns la studii muzicale la Paris era deja prea matură şi cu o voce relativ formată pentru a mai fi influenţată de vreunul din monştrii jazzului – astfel că, preferinţele ei muzicale eclectice s-au topit toate într-un stil de interpretare special (ajutat şi de tonul ei deopotrivă adînc şi care poate ajunge şi foarte sus) cu care poate cînta eteric sau heavy, cîntece de leagăn pentru copii, lamento-uri după iubiri pierdute sau imnuri de revoltă interioară.

Albumul Lento are o colaborare de zile mari: scandinavii Ulf Wakenius (chitară) şi Lars Danielsson (bass/violoncel), francezii Vincent Peirani (noul recrut, la acordeon) şi Xavier Desandre-Navarre (percuţie). Din cele 11 piese, mai bine de jumătate sînt compuse de ea însăşi, singură sau în colaborare cu muzicienii de mai sus, Ulf Wakenius vine cu o piesă care se cheamă chiar „Momento Magico” (de altfel, Wakenius a scos şi el anul trecut un album minunat, tot la ACT, intitulat chiar Momento Magico, un fel de best of), există şi un cover, şi nu unul oarecare, ci „Hurt“, piesa celor de la Nine Inch Nails (după cover-ul Metallica de pe albumul precedent, vine de se leagă), plus „Arirang”, cîntecul traditional coreean, făcut celebru de regizorul Kim Ki-duk în pseudo-documentarul cu acelaşi nume din 2011.

Aron Biro, în recenzia lui Dilema veche de acum două săptămîni, spunea că din mixul country-coreean-scandinav pe cît de improbabil, pe atît de interesant livrat, iese o afectare vocală de tip Björk meets Tom Waits şi nu e departe de ceea ce am simţit şi eu: o combinaţie de o frumuseţe stranie între vulnerabilitate tandră şi forţă patinată. Am tot ascultat albumul încercînd să fac un top al interpretărilor şi, dacă, ar fi să aleg trei bucăţi absolut impresionante de pe acest album, aş alege „Lament” (compoziţia ei), o elegie frenchy cu patos oriental; „Momento Magico”, cea mai jazzy bucată, cu acrobaţii vocale şi un solo de chitară cum numai un maestru ca Wakenius ştie să facă; şi „Ghost Riders in the Sky“, un cover după autorul de coloane sonore western Stan Jones, o prelucrare de un dramatism în crescendo greu de descris.

Am scris recenzia aceasta nu doar din dragoste şi admiraţie personală, dar mai ales pentru că Youn Sun Nah & Ulf Wakenius vor concerta în deschidere pentru Paolo Fresu Devil Quartet, pe 14 octombrie la Sala Radio din Bucureşti. Acesta şi concertul lui Jack White sînt, după mine, cele mai tari evenimente live din 2014.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.