Zeruya Shalev: “Scrisul meu vine din acest loc umil și nesigur, din interior”

Cea de-a șasea ediție a Festivalului Internațional de Literatură București, care a avut loc la începutul lunii decembrie, ne-a adus-o, printre alții, și pe Zeruya Shalev, probabil cea mai cunoscută și apreciată scriitoare israeliană a momentului. Bună ocazie să o prind la un ceai pentru interviul de față, la care s-a zâmbit mult și în timpul căruia am deslușit că Zeruya e-așa caldă precum scrie.

Cele patru romane ale Zeruyei Shalev au apărut la noi după cum urmează: Viaţa amoroasă (1997, Humanitas Fiction, 2008), roman ce îi aduce recunoaşterea internaţională, Soţ şi soţie (2000; nominalizat la Premiul Femina; Polirom, 2008, 2013), Therra (2005; Polirom, 2010) și Fărâme de viaţă (Polirom, 2012). Atenție: lectura lor vă poate schimba viața!

Care este cel mai important lucru pe care trebuie să îl faceți ca să puteți scrie?

Fac curat în casă și mă ocup de rufe, asta chiar m-ajută la concentrare.

“Nu este nici un sunet pe lumea aceasta mai încurajator pentru mine decât bâzâitul mașinii de spălat rufe, rugăciune a curățeniei și purității, o chintesența a bunelor intenții.”, declară Naama din Soț și soție. Mi-a plăcut asta!

Da, așa e! E chiar autentic. Dar pentru mine cel mai important e să uit despre realitate, să deschid ușa către lumea din interior, să încerc să mă deconectez de toată presiunea realității și să ascult. A scrie nu e numai a spune, ci are o legătură puternică cu a asculta. Să asculți vocile personajelor, să asculți cartea – asta încerc să fac în fiecare dimineață când îmi încep ziua de scris.

Scrieți dimineața?

Da, sunt dependentă de sistemul educațional, așa că nu pot scrie decât atunci când nu sunt copiii în casă și asta se întâmplă de la 8 dimineața până pe la 2-3 după-amiaza. Astea sunt orele mele de scris, nu încep imediat după ce pleacă ei, dar pe la 9-10 încerc să intru în această concentrare intensă – e un pic ca un vis, e foarte enigmatic.

Cam cât timp lucrați la o carte? Aveți drafturi, care e procesul?

Am multe drafturi, sunt un scriitor foarte lent, pentru că încerc să verific fiecare cuvânt și de obicei primul draft e foarte sălbatic, în care nu plănuiesc sau plănuiesc foarte puține, nu știu nici măcar finalul, am o grămadă de surprize în timp ce scriu; primul draft e o mare aventură. Câteodată mă trezesc scriind povești despre care nu am știut sau la care nu m-am gândit, mă găsesc folosind cuvinte pe care nu le folosesc de obicei, e ca și când aș scrie din subconștient. Îmi place foarte mult! Dar ăsta e primul draft, foarte “la liber” și plin de surprize. Următorul e mult mai disciplinat – citesc din nou și văd ce trebuie să corectez, să completez cu informații din studii, despre arheologie, cum e cazul Therrei, despre kibbutz, pentru Fărâme din viață, și corectez, apoi rescriu din nou și din nou. Uneori se repetă de 10 ori procesul și rezoluția devine din ce în ce mai precisă. Pe parcursul ultimului draft verific fiecare virgulă, fiecare cuvânt, fiecare greșeală. Pornește intuitiv și se termină precis, matematic. E un proces lung, poate dura chiar și cinci ani.

Ați spus într-un interviu că “scrisul vă curge prin sânge”. Cum ați descoperit acest lucru?

În cel mai simplu mod. Am început să scriu când am învățat alfabetul, apoi am început să scriu cu adevărat când aveam 6 ani. Nu știam că scriu. Chiar și la grădiniță făceam un desen și apoi scriam o poezie lângă el. Nu a fost niciodată o decizie pe care am luat-o în mod conștient, m-am trezit scriind. Am început cu poezia, am trecut la proză. Nu a fost o surpriză prea mare în familie, pentru că sunt deja niște scriitori acolo (n.r. – Meir Shalev, vărul Zeruyei, este și el scriitor), dar nu am decis să fiu scriitoare. Nu am ales eu, m-a ales. Scrisul a devenit o parte foarte importantă a identității mele înainte să mă cunosc.

De ce ați lăsat poezia pentru roman?

Cred că am vrut și am avut nevoie de un timp de respiro. Poemele erau prea scurte pentru tot ce voiam să spun, se terminau prea repede pentru mine. Dar, din nou, nu a fost o decizie – am scris poezie toată viața, dar cumva pe margine scriam deja proză. Când aveam 10 ani am scris un roman de 200 de pagini… Am vrut așadar să scriu proză, dar mă simțeam nesigură; pe de altă parte, am simțit că poezia e mai ușoară, mai naturală. Am scris și povestiri, și începuturi de roman, încercam, dar apoi, după ce am publicat o carte de poezii, am început să scriu ceva – am crezut că e un poem, însă după zece minute mi-am dat seama că nu e poezie, deoarece propozițiile erau lungi și scrisesem deja 10 pagini și că e de fapt începutul unui roman – primul meu roman. Toate aceste miracole ale scrisului se produc cumva în subconștient. De atunci nu am mai scris nicio poezie. Dar încerc să combin poezia în proza mea.

Cumva am simțit că personajele pe care le creați sunt moraliste – le puneți în situații  ca să ne spună nouă, cititorilor, unde greșim în viețile noastre. Acesta a fost scopul de la bun început?

Nu într-un mod conștient, dar e adevărat că am această dorință să comunic cu cititorii mei și să încerc să ajut, să câștig acest tip de identificare în viața lor, să creez un dialog intim cu ei și pentru ei între ei. Se întâmplă așa și pentru că am aspirații terapeutice. Toate personajele mele au de-a face cu crize; pe de o parte, acestea pot fi privite ca niște provocări, iar pe de altă parte ne pot oferi oportunitatea de a ne schimba. Faptul că scriu despre oameni care au de-a face cu crize a venit ca un gând de a ajuta cititorii în problemele lor.

Vă scriu și vă spun dacă i-ați ajutat?

Ăsta e cel mai bun compliment – să îmi spună cititorii că romanul meu i-a ajutat. Nu pot să descriu ce fericită sunt când aud că pot ajuta prin cărțile mele, deoarece uneori simt că scrisul e ceva foarte egocentric – să stai singură într-o cameră în fața unui computer când lumea din jur e plină de suferință. Mă gândesc uneori că ar trebui să fac ceva diferit, dar apoi, când aud că romanele mele ajută, mă simt mai puțin egocentrică și mă bucur și apreciez asta. Când eram adolescentă am vrut să mă fac terapeut. E o poveste amuzantă, pe care am mai spus-o. În armată, există acest post de asistent social. Am ales să fac asta, dar a fost un mare șoc și o dezamăgire – mi-am dat seama că sunt un terapeut foarte slab, mă identificam cu problemele oamenilor încât nu îi puteam ajuta. Mi-amintesc că în loc să îi ajut pe ei, eu mă plângeam – “ce ne facem, e îngrozitor”. Am luat-o foarte personal, nu puteam ajuta. Poate totuși am inventat o nouă metodă de terapie, pentru că ei au fost nevoiți să mă confrunte – îmi spuneau că va fi bine, că pot fi suficient de puternică să trec peste asta. După ce am terminat armata, mi-am dat seama că nu pot să fiu terapeut. Îmi place că romanele mele pot fi de ajutor, dar pe de altă parte oamenii interpretează cărțile într-un mod în care nu am intenționat și asta poate fi destul de șocant. Cel mai extrem exemplu e după ce a fost publicat romanul Therra și am primit reacții în Israel de la cupluri care erau pe cale să divorțeze și care, după ce au citit cartea, au decis să rămână împreună. Am fost șocată pentru că nu am vrut să scriu un manifest împotriva divorțului, am încercat să arăt călătoria acestei femei ca fiind realistă, dar nu e vreun mesaj clar de tipul “nu divorța”. Au fost nenumărate cazuri – o mamă i-a cumpărat cartea fiicei sale, un tată fiului, un frate surorii – oameni care folosesc cartea pentru a-și convinge prietenii sau pe cei dragi să nu divorțeze. Asta a fost copleșitor și chiar un pic înfricoșător. În urmă cu câteva luni, la șapte ani de la publicarea cărții, eram la coadă la supermarket și o femeie a început să vorbească cu mine – “Numai datorită ție am rămas împreună cu soțul meu.” M-am speriat un pic și i-am spus că sper măcar că e fericită. Și mi-a răspuns “Nu știu sigur”. Sper totuși că dacă oamenii sunt nefericiți nu vor sta împreună de dragul unei cărți.

Aveți personaje preferate dintre cele pe care le-ați creat?

În ultimii ani îl prefer pe Avner, personajul masculin din Fărâme de viață. E prima oară când intru în lumea bărbaților și m-am îndrăgostit de el, am fost impresionată să scriu despre el și să realizez că mă simt apropiată de el ca de celelalte personaje feminine, apoi el mi-a devenit și mai apropiat – m-a ajutat să înțeleg bărbații din jurul meu, m-a ajutat să fiu mai empatică în ceea ce-i privește.

E mai greu să scrii personaje-bărbați?

Nu, chiar asta a fost marea mea surpriză. Să scriu despre Avner a fost o experiență frumoasă; el e favoritul meu.

Scrieți “despre emoții pentru că lumea din jurul nostru e brutală.” Credeți că scrisul dumneavoastră poate fi o armă de apărare?

Ai putea avea dreptate. Nu cred că scrisul este atât de puternic pe timp de război, de exemplu. Dar scrisul are o influență lentă și să scrii despre emoții le poate ține în viață, mai ales într-un loc ca Israel. Dacă te ocupi de nuanțele lumii din interior e un fel de a manevra tensiunea, chiar dacă și lumea asta e foarte tensionată, sunt nuanțe delicate de limbaj. În felul ăsta e un soi de apărare. Pentru mine a scrie despre lumea din interior a fost o obiecție – să nu las realitatea să îmi controleze scrisul, e suficient că îmi controlează viața, dar în scris îmi place să îmi câștig libertatea și să prezint lucruri intime ca și cum aș trăi în paradis, nu în iad.

Legat de premiile și recunoșterea de care vă bucurați la nivel internațional – simțiți vreo diferență în scris și în viață acuma față de atunci când erați la început?

La începutul carierei mele eram foarte frustrată – eram foarte ocupată să editez, nu aveam timp să scriu și era o tortură. Prima împlinire pe care am avut-o după ce cărțile mele au devenit celebre a fost că am putut să scriu mai mult și să editez mai puțin; s-a schimbat proporția. Această schimbare e minunată și în ultimii ani nu mai editez, doar țin conferințe din când în când. Recunoșaterea mi-a dat timp.

Și, bineînțeles, mă simt privilegiată, simt dragostea cititorilor mei și ăsta e un sentiment minunat. Dar pe de altă parte, în momentele de adevăr, văd și mă bucur că nimic nu s-a schimbat – scrisul încă vine din acest loc umil și nesigur, din interior, nu contează dacă în ziua precendentă am primit vreun premiu. Când scriu, fiecare propoziție e ca și cum ar fi prima și după o propoziție mă îngrijorez pentru următoarea și tot așa. Nu face scrisul mai ușor, nu face viața mai ușoară, doar îmi dă timp și un sentiment de satisfacție. Nu e fericire, dar e minunat. Nu e fericire, deoarece mi-am dat seama că momentele de fericire nu sunt cele de glorie – în momentele de glorie sunt tensionată, timidă, anxioasă, dar momentele de fericire sunt cele de comunicare intimă – cu un copil, cu un prieten, cu mine, cu natura. Succesul m-a făcut să mă simt privilegiată și recunoscătoare, dar nu mi-a schimbat felul de a scrie și nici dispoziția pe care o am atunci când scriu.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.