Ziua femeii

Matilda Turpin își joacă bine cărțile. Fiică a unui bancher londonez, cu situație, se mărită în Spania și face tot ce poate ca să șocheze societatea meridională. După o viață de soție și mamă atipică, sub semnul eficienței și al lipsei de excese, inclusiv sentimentale, își redescoperă pasiunea pentru finanțe și pentru lumea relațiilor la vârf, în care trăise pe vremea acum dispărutului sir Kenneth, tatăl ei. Se lansează, așadar, în speculații, pune o mână pricepută pe imperiul lui financiar, călătorește, uimește, fascinează. În stil latino, efectele ascensiunii ei se consumă în familie. Ei, Juan Campos, soțul, profesor universitar de filosofie, interiorizat și insipid, copiii, Andrea, Jacobo și Fernandito, prietenii-aghiotanți-secretari personali cu care împart acoperișul, Antonio și Emilia, sunt cei care-și lasă viețile strunite de forța meticuloasă a Matildei. Însă imprevizibilul de pe bursă, cu toate băile lui de adrenalină, nu-i nimic pe lângă surprizele destinului. Imbatabila Matilda e doborâtă de un cancer mamar, neglijat, probabil, din prea multă încredere în sine.

Aici începe cartea. Suntem în post-viața Matildei, în plin efort de reorganizare a mizelor și relațiilor unui mic grup uman care trăia prin ea, deși Matilda era mai mult plecată. O veche vorbă englezească, netrecută cu vederea de Joyce în vastul produs de sinteză care este Ulise, spune că întotdeauna se dărâmă casa când moare femeia. De sub dărâmături, fiecare iese cum poate. Emilia, cea care a însoțit-o și când pudoarea, sau mândria, sau teama de confruntare, când era limpede că puterile o părăsiseră, o făceau să refuze orice vizită, e cea mai marcată de acest doliu. Pentru ea, Matilda fusese Sensul. Întrețineau o relație dificil de caracterizat, Matilda aducând-o, cu mulți ani în urmă, în casa ei, făcând-o să se căsătorească, educând-o și subjugând-o. Independent-vulgara Emilia, genul de femeie de carieră cu apucături băiețești, a subscris la acest rol eminamente feminin: serviciu-dedicare. Rostul ei pe lume se dizolvă o dată cu Matilda. Și acum, ce?

Juan Campos alege, dimpreună cu anexele Antonio și Emilia, să se retragă din Madrid la casa de vară de la Asubio, în nord, într-o austeritate pe care o îmblânzește cu pasiunea lui pentru lux, pentru otium. Doar că au greșit anotimpul, începe iarna, nu vara, vine ziua Imaculatei Concepțiuni, Ziua Mamei, în Spania, când familia se reunește în deplasare. Așadar, totul e cumva în oglindă. Matilda e mai prezentă acum decât a fost vreodată în viața copiilor ei, Juan Campos devine miza unei răzbunări pentru Fernandito, fiul mai mic, care până acum l-a ignorat, Antonio și Emilia încearcă să înțeleagă ce e cu celălalt și cu ei amândoi.

Alvaro Pombo, cel care semnează această lungă priveghiere amestecată (și nu l-am amintit întâmplător pe Joyce și tradiția noir britanică, revendicată de la Poe), diluează inteligent elementul creepy, pofta de viață în preajma morții, care îmbracă forme condamnate de societate (dragostea reluată a lui Fernandito cu Emeterio, băiatul slugilor de la țară, sau legătura aproape mecanică dintre Juan Campos și nora lui, Angélica, soția lui Jacobo) și sindromul prizonieratului între lumi. De acesta din urmă suferă toți. Între atâtea convenții și atâtea oportunități, nici Matilda nu știe ce să aleagă, dacă soțul ei și intelectul lui avântat în filosofie îi mai sunt de ajuns, dacă trebuie să perceapă rolul de mamă așa cum o face toată lumea, sau cu o eficiență de mamifer, care și-a pus puii pe propriile picioare și a închis capitolul.

Evident, abundența de citate, de referiri intertextuale – Juan Campos e un intelectual fin, deci procedeul se justifică – ne împinge către intepretări în cheie mai înaltă. Fără multă melodramă, tot ce trăiesc ei e o căutare a sensului vieții. Emilia și Antonio nu-l găsesc, ei au fost pandantul Matildei, și atât, și-atunci se aruncă, într-o noapte absurdă, la propriu, în mare. Evident, au o mașină , element din recuzita epocii lor, care dă ambiguitatea. A fost accident? Gestul, romantic-atemporal, rămâne același. Mori, spunea Juan Campos citând din te miri cine, de focul pe care nu l-ai putut stăpâni.

Un foc are fiecare, pe care și l-a economisit, l-a lăsat să mocnească, la lumina împrăștiată de Matilda. În întuneric, lucrurile se așază fără eroism, și fără fanfaronadă. Fiecare își găsește un suflet de care să aibă grijă și retragerea în tăcere din cimitirul unde i-au depus, într-o urnă, pe cei mai fideli păstrători ai memoriei Matildei îi face să pară, din nou, un grup sudat. Dublarea morții le-a dat viețile înapoi.

Romanul lui Pombo pare o saga, cu decoruri vaste, cu lume bună, cu familii numeroase. De fapt, e foarte puțin din asta. E o dramă care poate fi trăită și-n doi, și-n trei, și pe cont propriu. O înlănțuire de probleme foarte contemporane, în ciuda scenografiei pretențioase. Fiecare femeie, de la un nivel încolo, face alegerile Matildei, e pusă în locul ei. În lumea noastră cumplit de interdependentă, deși cumplit de singură, nici o decizie care, vorba vine, te privește, nu rămâne fără urmări. De aici, povestea se rostogolește la infinit.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.