Everyman

Cunoscuta (cu autor necunoscut) alegorie a salvării sufletului din Evul Mediu britanic, Everyman, spune că tot ce trece pragul dintre lumi sunt faptele bune pe care fiecare om le-a săvârșit. Reinterpretarea ei, pe limba zilelor noastre, pune în locul binefacerilor competențele. Așa se întâmplă că Mozart, neegalat de niciunul din emulii lui care au încercat să continue Recviem-ul, revine în Viena anilor 2000, ca să-și termine misa funebră. Ipoteza, ispititoare, e explorată de Eva Baronsky în romanul ei de debut, Mozart se trezește, apărut la Editura Allfa, în traducerea Brigittei-Helia Aiteanu. Ceea ce iese e o cronică îngăduitoare și reconfortantă a anilor noștri, prin ochii unui geniu neîmplinit în lumea lui, căruia viitorul (muzicii) i se pare minunat. Deși intră în noua lui viață ca un vagabond, căruia nimeni nu i-ar recunoaște chipul pus până și pe bomboane, Mozart constată că muzica este, în sfârșit, confort și bucurie. Cântă jazz într-un bar de noapte, improvizează, trăiește, lipsit de glorie, dar și de chin. Sub numele de Mustermann (un everyman nemțesc), explorează posibilități, se învață cu rosturile noii lumi, care i se păruse iadul pe pământ, față de Viena sobră și cochetă din anii 1700, dar care ajunge, curând, să se semene mai mult a paradis. În momentul când profesorii de la Conservator recuperează continuarea Recviem-ului de la un student suficient de nătâng încât să și-o însușească, și pleacă în căutarea genialului autor, Mozart e într-un azil de alienați. Un accident rutier stupid l-a obligat să-și dezvăluie identitatea și, în momentul acela, vraja s-a rupt. Poți călători în timp, dar numai ca spectator, fără să încerci să clintești ce deja s-a întâmplat. Ceea ce el, crescut în spiritul unei religii rigide, ia drept o misiune dumnezeiască solemnă poate fi, de fapt, doar un joc, o improvizație, un capriciu. Cadoul progresului, făcut cuiva care a compus pentru viitor, fără să aibă vreo clipă certitudinea că tot supliciul lui va deveni cel mai rafinat divertisment al unor vremuri îndepărtate. Pe alocuri naivă, descrierea șocului viitorului, de la mijloace de transport înspăimântătoare și minunate, până la cutii care scot sunete mai cristaline cu mult decât orice orchestră din vremea Luminilor, e profund înduioșătoare. Mai ales pentru cititorii convinși că trăiesc în cea mai rea dintre lumile posibile…

Firește, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Mecenatul, sau mirosul de bani din sălile de concert pătrunse acum nu de duhoarea de seu a lumânărilor, ci de parfumuri fine, ori viața de artist, risipitor, îndrăgostit, credul și suportând un veșnic provizorat. Prietenia. Exaltarea. Mai degrabă un bonom în vremuri stricte, decât un artist lipsit și de glorie, și de bani (le-a avut, de fapt, pe amândouă), Mozart pare să se odihnească în timpurile noastre, să scape de rigorile programului infernal pe care l-a suportat toată viața și să trăiască pe placul inimii. Ultimele scrisori și mărturii ale contemporanilor arată că aștepta moartea ca pe o relaxare. Ce altceva i se dă?

De altfel, Eva Baronsky reconstituie bine personalitatea unui mare artist dependent de confort, de lux, chiar, care nu ocolește aventurile sentimentale și-și varsă dezamăgirile pe note, prăduindu-și banii, jucându-se nonșalant cu talentul. Ceea ce capătă în plus, și profesorilor de la Conservator le e aproape teamă s-o spună, e ușurința, încrederea în infinitele lui posibilități, care-l face pe Mozart/ Mustermann să-și depășească modelul, să scrie Recviem-ul pentru lumea dispărută cu bucuria pe care i-o dă lumea viitoare. Printre acorduri grave și crâmpeie de fraze latinești răsună, pretutindeni, pofta de viață. Arta ca divertisment, arta ca libertate. Asta a adus viitorul.

Și este șansa lui Mozart cel cârcotaș, care vede imperfecțiunile tehnice acolo unde toată lumea vede plăcere (parcă doar de capul lui Schubert ar mai fi ceva…), să se convingă de propria valoare și să guste din răsplata pe care le-o dă, deopotrivă anonimului genial și genialului clasic, o societate ceva mai puțin pretențioasă. Când copilul Mozart se mira că împărăteasa nu cântă, tatăl lui i spunea că daca toți ar cânta, lumea ar fi mult prea bună. Acum, într-un fel sau altul, toată lumea cântă. Până și fantasticele mașinării cât o palmă. Pentru că poate să vadă asta, Mozart, care ține să i se spună Amadé, este cu adevărat, așa cum a intrat în posteritate, Amadeus. Cel pe care Dumnezeu l-a iubit.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.