Să nu mă părăsești

Singurul lucru evident din Copilăria lui Isus (Humanitas Fiction, 2014), cel mai recent roman al lui Coetzee, care a ridicat o mulțime de întrebări, e atașamentul nedezmințit a trei oameni, un bărbat, o femeie și un copil, pe care nu-i leagă nici un contract. Nu sunt o familie, aproape că nici nu se cunosc, și totuși un destin ciudat îi face să nu se despartă. Bărbatul, Simón, îl întâlnește pe micul David pe un vapor care-i duce spre noua lor viață. Băiatul purta la gât o scrisoare în care se spunea cine e și cine îi sunt părinții, dar mesajul s-a pierdut, și Simón își impune să-l ajute să-și întâlnească mama, odată ajunși la capătul călătoriei, într-o misterioasă Novilla. Îi cășună, să zic așa, pe Inés, o altă refugiată, care duce o viață destul de zvăpăiată, fără răspunderi, și hotărăște, în numele unei intuiții suverane, că ea este mama lui David. Așa cum Simón acționează ca din poruncă divină, îngrijindu-se cu o devoțiune aproape nebunească de un copil găsit, și Inés devine, după ce-și revine din șoc, o mamă ultra-protectoare, recuperând rapid niște instincte materne de care nu avea habar. Novilla, în care se accede după un răstimp în limb, un lagăr unde nou-sosiților li se dau alte nume și sunt făcuți, nu știm cum, să bea din apa uitării, e un tărâm al unor umbre ordonate și mulțumite cu identitatea lor plată, curățată de tot ce e omenesc. De ce tocmai acest copil trebuie să aibă un trecut, și percepe pierderea lui ca pe o dramă? De ce trebuie să afle cine este, chiar dacă adevărul pe care-l va cunoaște, și mama lângă care va trăi sunt la fel de aleatorii ca numele de împrumut? Femeie, iată fiul tău e o convenție spre consolarea oamenilor, nepregătiți să înțeleagă și să accepte pe de-a-ntregul voia lui Dumnezeu, așa cum o face Isus. Prin urmare, într-un scenariu care, în linii mari, reproduce situația biblică, copilul care i se dă femeii nu este Fiul cel adevărat, doar că amândoi cred orbește în legătura dintre ei. Copilăria lui Isus e despre reînvățarea credinței, în ciuda evidenței, dincolo de rațiune, credința care leagă, spuneam, trei oameni, până aproape de fanatismul iubirii. Într-un loc care ar putea fi paradisul, fiindcă e populat cu oameni candizi, simpli, care-și urmează la nesfârșit cărarea, fericiți și mândri de rostul lor, fără întrebări, fără neliniști, dar ar putea fi și infernul, acela din Huis clos (câtă frustrare strânge Simón din cauza acestor oameni, în felul lor, minunați!), o treime caută, împotriva tuturor, de la un punct încolo, sensul sentimentelor pierdute. Ei nu sunt ca ceilalți, care să satură cu pâine și se îmbată cu filosofie ieftină, la un institut care seamănă a școală de partid, ei vor să aibă pentru ce trăi. Nici întristare, nici suspin înseamnă, vai, nici iubire. Doar o camaraderie îngerească, pe de-o parte, o corectitudine birocratică, pe de alta. În lumea asta în care toți trăiesc ca frații nu există nici amoruri, nici greșeli, nici excese. E o lume în care istoricul arab, Benengeli, pe care Cervantes pretindea a-l fi tradus, e autorul en titre al aventurilor lui Don Quijote, așadar, o lume care stă pe adevărul minciunii. Cine e orb, și cine vede? Aproape imposibil de spus. Biblia de pe care micul David învață să citească, Don Quijote, e o colecție de falsuri. De la identitatea autorului, la selecția întâmplărilor (ediția e una pentru copii). David are viziuni, mai degrabă decât impresii de lectură, și asta îi descumpănește ușor pe părinți și teribil pe oamenii școlii. Într-o țară a regulilor, intuiția nu e binevenită. Așa încât pe copilul răzvrătit îl așteaptă lagărul de corecție. Un loc împrejmuit cu sârmă ghimpată, de unde reușește să scape, iar pedagogi amabili fac eforturi să-i convingă pe Simón și pe Inés că de fapt nu e vorba de nici o închisoare, că porțile sunt tot timpul larg deschise. Să simtă David capcanele nevăzute cu care toți blajinii locuitori din Novilla s-au obișnuit, confundând confortul întrebărilor nepuse cu libertatea? Novillenii vorbesc spaniolă, limba acelei Brazilii la care visează Coetzee. El îi traduce în engleză, simulând, cumva, condiția unui evanghelist, sau a lui Cervantes însuși, care s-a pretins scribul unui povestitor dispărut. Nemaivorbind că emigranții fără trecut învață spaniola în acel lagăr, Belstar, fără să știm ce limbă vor fi avut înainte. Limbile, purtătoare de identitate, iau parte și ele la jocul de oglinzi. Un lucru e sigur, că limba română în care traduce Irina Horea romanul lui Coetzee pare chiar limba în care a fost scrisă cartea. Până la urmă, cei trei fug din locul de unde nu se poate fugi, de teama autorităților care ar putea să-l despartă pe David de oamenii care nu-i sunt părinți, nici altfel de rude, spre un alt țărm unde să înceapă o viață nouă. Li se alătură, la fel de brusc cum s-au găsit ei unii pe alții, Juan, luat în mașină, de pe drum, la insistențele lui David. Un Ioan, deci, chiar fiul de-al doilea pe care Maria îl primește. În ultimele pagini ale romanului, David începe să se depărteze de familia lui, și să-și adune frați, oameni care să vină cu el. Abia de aici, povestea pare să înceapă.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.