Confesiunile unei dependente de artă, de Peggy Guggenheim

Două locuri m-au cucerit în cele câteva zile petrecute la Veneția, într-un februarie cu vânt: librăria Acqua Alta și micul palazzo în care Peggy Guggenheim a locuit în ultima parte a vieții sale, înconjurată de câinii săi rasa Lhasa Apsos, de Magritte, Brâncuși, Ernst, Picabia, Kandinsky & many more. Despre viața acestei mari colecționare de artă știam câte ceva, dar mare bucurie că i s-au tradus memoriile, la PandoraM (trad. Ciprian Șiulea). Cartea m-a dezamăgit și mi-a plăcut deopotrivă, dar cred că e lectură bună pentru amatorii de curiozități într-ale artei secolului trecut.

Peggy Guggenheim n-a avut o copilărie și-o adolescență foarte fericite – tatăl avea amante la vedere, aspectul fizic nu o mulțumea (își și face o operație la nas în 1920) – deși s-a născut într-una dintre cele mai bogate familii evreiești ale New York-ului de început de secol XX. Bunicul său e și mai celebrul Samuel R. Guggenheim (vizitarea muzeului din Upper East Side nu mi-a provocat la fel de multă bucurie ca cea a palatului cu lei de pe Canal), iar tatăl său a fost una dintre victimele de pe Titanic. A moștenit o mică avere (aprox. 34 de milioane de dolari în banii de azi) la 20 de ani și-a început să fie interesată  de arta contemporană, datorită prieteniei cu Marcel Duchamp. A locuit o vreme la Paris, devenind apropiată cercurilor de artiști boemi. Printre prieteni, și Brâncuși, „un bărbat micuț și extraordinar, cu barbă și ochi întunecați și pătrunzători. Pe jumătate țăran isteț, pe jumătate zeu adevărat. […] Îmi spunea Peghița…” Înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial începe să colecționeze serios artă contemporană, pe care o expune în prima sa galerie – Guggenheim Jeune, deschisă la Londra. Urmează o galerie la NY – The Art of this Century Gallery, apoi mutarea la Veneția și deschiderea actualului spațiu. Are nenumărați iubiți celebri și câteva căsătorii la activ. Susține financiar o serie de artiști pe care îi descoperă și îi crește din punct de vedere artistic.

Confesiunile unei dependente de artă e-o carte de delectat într-o după-amiază. Din păcate, Peggy Guggenheim nu este o mare povestitoare – îmi imaginez că nici Andre Agassi nu este, dar l-a avut pe J.R. Moehringer să îl ajute cu memoriile. Cartea e o înșiruire de evenimente, abundă de nume cunoscute, dar și de multe nume necunoscute neinițiaților, dar nu reușește să transmită emoție. Citind-o, pare că asiști la un spectacol de teatru în care naratorul spune o poveste despre niște personaje pe care le perindă prin fața noastră. Nu a reușit în nici un moment să mă facă să empatizez cu autoarea, nici măcar când ea ne enumeră cele șapte tragedii din viața ei de colecționară – pierderea unei lucrări de Delauney, faptul că nu a cumpărat un Miró și un Picasso, vânzarea unui Kandinsky, vânzarea laolaltă a unei sculpturi de Henri Laurens și a unei acuarele de Paul Klee, faptul că a pierdut toate lucrările de Klee din prima galerie și că a dăruit 18 lucrări de Pollock.

E fascinant însă cum o femeie deloc frumoasă reușește să învârtă pe degete cei mai importanți artiști ai anilor ’40, luând în considerare contextul economic și politic (primii ani ai regimului de la Vichy o prind în Franța). Din acest motiv, aceste confesiuni  au valoare mai ales pentru cei care sunt interesați de rotițele și cheițele sistemului de artă contemporană. Pentru noi, restul, e doar cancan.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.