labirint-cu-pereții-sparți-zbigniew-herbert

Tinerii poeţi polonezi trăiesc alături de „clasici”

În 2018, „anul Herbert”, editura Tracus Arte a publicat antologia Labirint cu pereții sparți, de Zbigniew Herbert, traducere din limba polonă, selecție, postfață și tabel cronologic de Constantin Geambașu. „Herbert este un poet al compătimirii şi al înţelegerii suferinţei umane individuale, şi nu adept al sacrificării individului în numele unor deziderate istorice şi ideologice. Din această conştiinţă lirică decurge practicarea unei poezii esenţializate, moderne, lipsite de ornamentaţie inutilă, cu un mesaj subtil şi polisemantic, încărcat de idei.”, scrie Constantin Geambașu pe coperta a patra a volumului. Labirint cu pereții sparți a apărut cu sprijinul Institutului Polonez din București și cu sprijinul Programului de Traduceri Poland. Am dialogat cu Constantin Geambașu pentru a afla mai multe despre Zbigniew Herbert și despre cum a luat naștere această antologie:

Care a fost primul dvs. contact cu poezia scrisă în Polonia? Cum și când ați ajuns la poezia lui Zbigniew Herbert?

Despre Herbert am aflat încă din perioada studiilor la Varşovia, la Facultatea de Filologie, însă programa era foarte încărcată şi nu m-am aplecat cu mare atenţie. După întoarcerea acasă, la editura Univers a apărut în anul 1976, placheta Versuri, în traducerea regretatului Marcel Mihalaş. Patru ani mai târziu avea să apară volumul de eseuri Barbarul din grădină, tot în traducerea lui Mihalaş. Aceste două apariţii au deschis calea receptării lui Herbert în România. Au mai apărut sporadic versuri în diferite reviste literare. Împreună cu poeta Passionaria Stoicescu am publicat poezia Studiul obiectului în „România literară”. Au trecut însă câteva decenii până la al doilea volum semnat de Herbert şi publicat la Iaşi în anul 2001 (89 de poezii în traducerea Radoslawei Janowska-Lascăr şi a lui Emil Iordache). Interesul propriu-zis faţă de lirica herbertiană s-a manifestat odată cu iniţierea în urmă cu zece ani a seriei de traduceri din poezia polonă în cadrul căreia au apărut până acum peste 20 de volume. Astfel, în anul 2008, la propunerea Institutului Polonez din Bucureşti, am tradus şi publicat ciclul Domnul Cogito, reprezentativ în peisajul liric polonez. De atunci a mai trecut un deceniu şi, iată, spre sfârşitul anului 2018, („Anul Herbert” – comemorarea a două decenii de la moartea poetului), editura Tracus Arte a tipărit placheta Labirint cu pereţii sparţi, o selecţie riguroasă din toate plachetele poetului polonez. Aşadar, deşi nu a fost o prezenţă permanentă pe piaţa românească, Herbert se bucură de 5 volume, fiind concurat doar de  Wislawa Szymborska, Laureată a Premiului Nobel (7 volume).

Care au fost provocările pe parcursul traducerii volumului Labirint cu pereții sparți? Cum ați realizat selecția poemelor?

Am parcurs o antologie aproape integrală în limba polonă, am citit cu atenţie poeziile şi, dincolo de criteriul valoric, care ar trebui să stea în atenţia oricărui traducător, am ţinut seama de un criteriu pur convenţional, şi anume de spaţiul acordat ediţiei în română, condiţionat şi de drepturile de autor. Pe de altă parte, nu am inclus în antologie versuri mai greu lizibile pentru cititorul român, cum ar fi, de exemplu, poezia Raport despre Oraşul împresurat, extrem de apreciată de polonezi, cu referire la evenimentele din perioada instaurării legii marţiale în Polonia, dar greu de receptat, după părerea noastră, din cauza aluziilor contextuale, mai puţin cunoscute românilor. În orice caz, orice selecţie este subiectivă, dar în cazul poeţilor mari, consacraţi, valoarea acestora reprezintă o garanţie în sine.

Nu întâmplător critica l-a numit „poet al culturii”, cu toate că această sintagmă ar putea fi interpretată ca refugiu în cultură, ca evadare în faţa realităţii concrete.

Lirica lui Z. Herbert este marcată de contextul politic și istoric al vremurilor sale, de cel de-al Doilea Război Mondial. Deseori, poetul caută valori durabile, făcând incursiuni în perioada civilizației antice. Care sunt elementele stabile, valorile pe care le găsește Herbert cu ajutorul personajelor și al contextelor în care le plasează?

Convenţional, poezia lui Herbert ar putea fi împărţită în două mari etape. Prima etapă, identificată cu perioada postbelică, durează până în anii `70, când Herbert şi-a căutat propriul drum. Odată cu impunerea realismului socialist în anii `50, a preferat să tacă un timp, primele plachete apărând după dezgheţul stalinist (vezi Hermes, câinele şi steaua, 1957). În urma studiilor de filozofie şi a pasiunii pentru civilizaţia  şi cultura antică, a început să valorifice motive, idei, mituri care i-au permis, pe de o parte, să evadeze din realitatea nemijlocită, infestată de ideologia totalitară, iar pe de alta să se racordeze la această realitate prin intermediul parabolei. De aici dificultăţile de traducere, căci dincolo de latura lingvistică propriu-zisă, traducătorul trebuie să fie atent la sensurile noi, având în vedere contextul deseori polisemantic şi încărcătura ironică sau autoironică. Un exemplu concludent în acest sens este poezia Apollo şi Marte (în volumul Studiul obiectului, 1961). Juraţii au acordat victoria lui Apollo în urma întrecerii cu Marte, căruia zeul i-a aplicat pedeapsa cumplită de a fi complet jupuit de piele. În urma durerilor, strigătul lui Marte nu l-a tulburat pe zeul „cu nervi din fibre artificiale”, care în timp ce se plimba pe alee se gândea „dacă din urletul lui Marte/nu va lua naştere cu timpul/ o nouă ramură a artei – să spunem – concrete.” În acest răstimp, la picioarele lui a căzut o privighetoare împietrită, iar copacul de care era legat Marte încărunţise complet. În afară de  reprezentarea poetică originală a acestei întreceri la nivel mitologic, de insensibilitatea artei la problemele morale, poemul lasă să se întrevadă aluzia că arta patronată de convenţii estetice tradiţionale nu este capabilă să exprime adevărurile din timpurile noastre, în care s-au săvârşit monstruozităţi pe măsura morţii lui Marte. Se subînţelege sugestia că arta contemporană trebuie să iasă dincolo de aceste convenţii, iar demersul concret al autorului reprezintă o dovadă convingătoare în această direcţie. În urma călătoriilor sale în Franţa, Anglia,  Italia, Grecia şi, ulterior, în Statele Unite, Herbert vizitează numeroase muzee, se interesează de tradiţia culturală europeană, reflectează asupra evoluţiei artei şi a cunoaşterii. Sensibilitatea faţă de artă, în care vede nu doar o funcţie terapeutică, ci (re)construcţia unui sistem axiologic, un refugiu al individului în faţa istoriei nedrepte, se răsfrânge benefic asupra atelierului poetic. Nu întâmplător critica l-a numit „poet al culturii”, cu toate că această sintagmă ar putea fi interpretată ca refugiu în cultură, ca evadare în faţa realităţii concrete. A doua etapă în creaţia lui Herbert este legată tocmai de implicarea poetului în realităţile din Polonia contemporană. Herbert a semnat în anul 1975 Memorandumul 59 în care îşi exprima protestul faţă de proiectul de schimbare a Constituţiei Republicii Populare Polone (în care se specifica rolul conducător al Partidului Muncitoresc Unit Polonez şi alianţa necondiţionată cu URSS). Această perioadă de „disidenţă” îl determină să locuiască un timp în Austria, Germania Federală şi Italia. În urma protestelor muncitorilor de la Gdańsk şi a mişcării sindicatelor „Solidaritatea” revine în ţară, în anul 1981, şi se implică în această mişcare (face parte din redacţia revistei „Zapis”, editată în afara cenzurii). În anul 1986 pleacă în Franţă şi locuieşte la Paris, unde rămâne până în anul 1992, urmărind cu atenţie evenimentele din ţară. Semnează declaraţia redacţiei „Arka” în legătură cu decomunizarea. Aşadar, în această a doua etapă, Herbert susţine mişcarea reformatoare anticomunistă, reprezentând o voce importantă în lumea intelectuală europeană (vezi îndeosebi placheta Raport despre Oraşul împresurat, 1982, scrisă la un an după instaurarea legii marţiale în decembrie 1981). Totuşi, în ultimele plachete (Elegie la despărţire, 1990 şi Epilogul furtunii, 1998), Herbert revine la reflecţiile asupra temelor existenţiale, în cheie livrescă – o constantă a întregii sale creaţii. Valoarea fundamentală este de natură etică şi se referă la condiţia morală a individului, îndemnat să lupte şi să manifeste o atitudine dreaptă în pofida vitregiilor impuse deseori de istorie şi de natură.

Ciclul de poeme Pan Cogito (Domnul Cogito), un alter ego al poetului, a aprins dezbateri critice în privința conceptului morții. Moartea nu mai e înfățișată ca o entitate dătătoare de teamă și anxietate, ci e privită dintr-o perspectivă a acceptării și asimilării acesteia.

Da, ciclul Domul Cogito este emblematic pentru creaţia herbertiană. Poetul recurge la acest personaj fictiv care îi permite, pe de o parte, o anumită detaşare, aşadar o anumită obiectivare a lucrurilor, iar pe de alta, formularea unor enunţuri complicate, ce solicită un anumit efort intelectual sau reflecţie. Cele mai multe reflecţii ale Domnului Cogito sunt de natură existenţială (viaţa, moartea, suferinţa, ispita, virtutea etc.), Domnul Cogito devenind astfel un personaj viu, trăind printre noi, chiar dacă unele întrebări sau gânduri nu ne sunt familiare. Pe lângă adevărurile fundamentale, care decurg dintr-o experienţă îndelungată, bazată pe cunoaşterea vieţii şi a istoriei, ciclul lasă să se întrevadă deseori secvenţe ironice, în care se strecoară scepticismul cognitiv şi fragilitatea vieţii, drama individului în raport cu istoria năvalnică. Elocventă în acest sens este Întoarcerea proconsulului, în care transpare singurătatea şi dorinţa de întoarcere în ţinutul natal, revenirea la curtea împăratului, dar şi neîncrederea inoculată cititorului în subtext că această reîntoarcere nu se va sfârşi cu bine. Monologul proconsulului capătă încărcătură dramatică, dezvăluie trăirile omului condamnat să trăiască departe de ai săi. De cele mai multe ori, Domnul Cogito devine un mesager al intenţiilor auctoriale. De pildă, Mesajul Domnului Cogito se constituie într-o lecţie de etică şi de angajare civică, aflându-se  sub semnul imperativelor morale. Îndemnul de a te confrunta cu viaţa, de a face faţă obligaţiilor pe care le ai faţă de semeni, de a nu ceda, de a merge mai departe, de  a nu ierta (nu e în puterea ta să ierţi în numele celor ce au fost trădaţi în zori), de a nu fi orgolios, de a te bucura de dragoste şi de frumuseţile naturii, în final de a „cuceri binele” prevalează în faţa lipsei de recunoştinţă şi a destinului sumbru. Mesajul poate fi citit într-o dublă cheie, mobilizator, imperativ, trebuie să ne facem datoria, dar în subtext există o mare doză de ironie în legătură cu nimicnicia acestor eforturi sau sfaturi: „du-te fiindcă numai aşa vei fi primit în cercul craniilor reci/în cercul strămoşilor tăi: Ghilgameş Hector Roland/apărători ai împărăţiei fără de sfârşit şi ai oraşului cenuşiu.” Ciclul readuce în discuţie valori umane fundamentale, expuse la nivel individual, îndemnând la reflecţie personală.

Pentru a reveni la întrevarea dvs., moartea transpare într-o lumină obişnuită, umanizată, devenind un gest întâlnit la fiecare pas. Este văzută ca un fenomen de trecere într-un alt tărâm mai puţin înţeles omului: nu mai putea cunoaşte/şi era de nepătruns/cu legăturica tainei neînsemnate/la poarta din vale (Domnul Cogito priveşte moartea prietenului). Paradoxal, moartea apare într-o ipostază naturală, punând într-o mai mare lumină viaţa şi frumuseţile ei. De altfel, întreg ciclul  dezvăluie sensibilitatea unui poet al compătimirii, al înţelegerii suferinţei umane individuale.

Există, ca urmare, o bună tradiţie în lirică polonă, din care sunt convins că poeţii tineri se inspiră, fără a se lăsa însă încorsetaţi de „canonul” susţinut de istoria literară. De-a lungul timpurilor, poezia a rupt totdeauna zăgazurile, fiind, probabil, cea mai liberă dintre arte.

Se simte și influența artelor vizuale în scrisul lui Herbert?

În mod cert, cred că felul de a privi lumea, de aproape, cu o anumită detaşare, din unghiuri diferite, în funcţie de lumină şi de umbră, se află în strânsă legătură cu artele vizuale, îndeosebi cu pictura. Herbert a vizitat toate muzeele mari, a văzut numeroase opere de artă, s-a străduit să le înţeleagă semnificaţia, toate acestea având o puternică înrâurire asupra poeziei şi concepţiei artistice în general (vezi îndeosebi ciclurile de eseuri Barbarul din grădină şi Labirint la mare).

Cum vi se pare poezia tânără contemporană din Polonia? Care sunt tendințele?

Din fericire, tinerii poeţi polonezi trăiesc alături de „clasici”: Cz. MiŁosz, T. Różewicz, Wisława Szymborska, Z. Herbert – exponenţi de bază ai canonului poeziei polone contemporane. Fireşte că în faţa experimentului postmodern care impune o altă tehnică bazată mai puţin pe axiologie şi mai mult pe trăire nemijlocită şi relativitate, poezia tânără se îndepărtează de acest canon, dar la nivel lingvistic se remarcă prin bogăţie şi inventivitate, chiar dacă la nivel cognitiv şi logic predomină fragmentaritatea şi amestecul registrelor şi al valorilor. În ultima perioadă am tradus poeţi reprezentativi ai Noului Val: Stanislaw Baranczak, Adam Zagajewski, Julian Kornhauser, Piotr Sommer, Ryszard Krynicki, promotori ai „poeziei lingvistice”, conştienţi de rosturile limbii în constituirea şi modelarea lumii. Există, ca urmare, o bună tradiţie în lirică polonă, din care sunt convins că poeţii tineri se inspiră, fără a se lăsa însă încorsetaţi de „canonul” susţinut de istoria literară. De-a lungul timpurilor, poezia a rupt totdeauna zăgazurile, fiind, probabil, cea mai liberă dintre arte.

 



There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.