Mihai Iovănel: anul 2021 în ficțiunea românească

Din punct de vedere cantitativ, 2021 a fost un an foarte bun pentru literatura română. După contracția din 2020, când editurile, cu puține excepții (Polirom, Litera), reduseseră la minimum ficțiunea scrisă de autori români, 2021 a adus un fel de boom. Polirom – de departe cel mai important actor în materie de ficțiune.ro – a publicat zeci de titluri, Litera și-a continuat și ea ofensiva, iar edituri ca Humanitas sau Nemira au reintrat în joc. Acestora li se adaugă inițiative precum cea a Editurii Publisol, care a lansat, în formatul cărții de chioșc, serii de autor Haralamb Zincă, Leonida Neamțu, Petre Sălcudeanu – prozatori „de consum” din comunism de o calitate literară cel puțin agreabilă –, plus o serie de reeditări din clasici în seria feminIN, cu titluri din Sofia Nădejde, Gib Mihăescu, Anton Holban, Mihail Sebastian ș.a.

Calitativ însă, 2021 nu a fost tocmai un an extraordinar. Vârfurile lui nu se compară, de pildă, cu vârfurile din cinemaul românesc, în care au apărut filme ca Babardeală cu bucluc sau porno balamuc al lui Radu Jude, Întregalde de Radu Muntean, Mia își ratează răzbunarea de Bogdan Theodor Olteanu, Tata mută munții al lui Daniel Sandu ș.a.m.d. Exagerând un pic, aș zice că cele mai bune romane sunt cele ascunse în aceste filme, în special în primele trei, care includ în echipele de scenariști, pe lângă Jude, Muntean sau Olteanu, nume de bază ale Noului Val ca Alexandru Baciu sau Răzvan Rădulescu.

Tendințe

Ca tendințe generale, s-a păstrat predilecția autorilor români pentru autoficțiuni sau romane cu substrat autobiografic, de la Să ne fie la toți la fel de rău de Adrian Schiop (Polirom), probabil cea mai acută abordare ficțională a pandemiei de Covid, la Perestroika Boys de Dinu Guțu (Polirom), reconstituire antropologică și personală Chișinăului douămiist, și Jurnal de pustă de Borco Ilin (Humanitas).

N-am remarcat romane excesiv de ambițioase. Printre excepții se numără Un secol de ceață (Polirom), romanul frescă (de peste 850 de pagini!) al lui Matei Vișniec, încercare de a desluși enigmele ideologice ale ultimului secol până în prezentul pandemic: doar că acesta mi s-a părut mai degrabă un eșec.

Au revenit cu volume clasici ca Norman Manea (Umbra exilată, Polirom), Răzvan Petrescu (Cuțitul japonez, Polirom), Radu Aldulescu (Drumu-i lung, căldura mare, Litera) sau Cristian Teodorescu (Tatăl meu la izolare, Polirom). Mircea Cărtărescu a publicat o ediție nouă din Melancolia, îmbogățit cu două povestiri; prima ediție mi se păruse cel mai slab volum de proză publicat de autor (un fel de rămășițe de la masa de montaj a altor cărți), însă deocamdată n-am apucat să citesc cele două texte noi.

Vizibilitatea SF-ului local, estompată în ultimii ani, a continuat să fie modestă. Printre excepții: Copiii ecosistemului de Ilinca Mănescu, „distopie ecologică queer” publicată la Nemira, însă într-o colecție mainstream, și debutul mult așteptat – vreme de mai bine de două decenii – al lui Dănuț Ivănescu, unul dintre autorii -fanion ai anilor 90 (epoca „Jurnalului SF”), cu ucronia Palimpsestul de la colina cu apendice (Editura Vasiliana 98).

În schimb, au apărut mai multe volume notabile de literatură fantastică, între care Diana Geacăr, Sirina și alți monștri din Saad (Casa de pariuri literare) și Flavius Ardelean, Vene rare (Nemira). Notabil ca prezență, deși foarte inegal, este și volumul colectiv de la Litera Treisprezece. Proză fantastică, în care sunt prezenți Doina Ruști, Bogdan Răileanu, Cosmin Leucuța, Tudor Ganea, Octavian Soviany ș.a.

Romanele istorice au avut o prezență mai vizibilă decât de obicei. Docuficțiunea Ard pădurile de Paula Erizanu (Cartier) explorează două biografii de la vârful elitei bolșevice din prima parte a secolului al XX-lea: Aleksandra Kollontai și Inessa Armand. Exodul mieilor de Irina Georgescu Groza (Nemira) abordează un subiect mai puțin obișnuit pentru noua generație de prozatori/prozatoare, și anume Transilvania de după Dictatul de la Viena (un subiect frecvent în proza anilor 70-80); autoarea îl insolitează printr-o idee asemănătoare cu cea din Ruta subterană a lui Colson Whitehead – tunelurile prin care românii din Ardeal se refugiază din fața trupelor horthiste. Cu Acul de aur și ochii Glorianei (Humanitas), Radu Paraschivescu călătorește în Italia și Anglia de la sfârșitul secolului al XVI-lea, imaginând într-o formă romanțată-fantezistă povestea unor proto-chirurgi oftalmologici care efectuează cu mijloace primitive operații de cataractă.

Tot romane istorice sunt biografiile romanțate scoase la Polirom. Nu-s un mare fan al genului, dar câteva titluri pot fi instructive, începând cu Hortensia Papadat-Bengescu. Străina de Ana Maria Sandu.

N-am citit romance-uri autohtone, în schimb am citit un anti-romance, Te iubesc, dar nu pe tine de Raluca Feher (Trei).

Am citit și un roman grafic autobiografic despre copilăria în anii 80, Epoca mea de aur. Partea întâi de Daniel Horia (Grafic).

Igor Bergler, probabil singurul autor profesionist de thrillers pe care îl avem, a revenit cu Minciuna lui Michelangelo. Catedrala în flăcări (Litera): Vatican, conspirații, o documentare minuțioasă, ce și-ar putea dori mai mult fanii genului? Editura a anunțat un număr record de precomenzi – 16 000 de exemplare, un nou prilej de bucurie pentru haterii lui Bergler.

La nivel de evenimente, cele mai vizibile/importante au fost lansarea Echo și Voxa, două platforme pentru audiobook-uri (se pregătesc și altele să intre pe piață). Rămâne de văzut cum vor influența acestea dinamica editorială din România. Deocamdată, numărul autorilor români contemporani (mă refer la autorii de ficțiune) prezenți în catalogul de audiobook-uri rămâne scăzut (printre excepții apar Marian Coman și Radu Găvan), dar poate va crește cu timpul. Oricum, pariul editorilor pe autorii români nu poate fi decât câștigător pe termen lung pentru toată lumea.

Câteva titluri

Mă opresc în continuare asupra a nouă titluri reprezentative pentru ficțiunea română de azi. Ca orice selecție, și aceasta poate fi criticată.

Să ne fie la toți la fel de rău de Adrian Schiop este un sequel la romanul care a făcut din autor un nume fierbinte în proza locală, Soldații. Poveste din Ferentari. Romanul de anul trecut e plasat în 2020, înainte și în timpul lockdownului, și urmărește/problematizează relația gay a lui Adi (personajul/naratorul lui Schiop, care preia, ca orice autoficțiune care se respectă, o parte din trăsăturile autorului) cu un polițist, dar și reacția colectivă și individuală a românilor la pandemie. Autorul are și pregătire de antropolog, iar secvențele eseistice sunt și ele la înălțime. Mai pe larg am scris aici.

Mă găsești când vrei nu este cea mai importantă carte a Laviniei Braniște, ci mai curând un roman de tranziție către o posibilă reinventare. Cartea recapitulează câteva teme familiare din Interior zero sau Sonia ridică mâna, începând cu relațiile toxice și inegale dintre bărbați și femei. Spoiler: bărbații sunt cam toți antipatici și parcurgându-le isprăvile ajung să mă suspectez de toate simptomele descrise acolo, la fel ca studenții la medicină care au impresia că suferă de toate bolile despre care citesc prin tratate. Cartea a fost promovată ca roman de dragoste, și într-o măsură asta și este. Doar că înainte de a fi un roman de dragoste este un roman de Lavinia Braniște, și asta e de fapt tot ceea ce contează.

Cine citește Cântecul păsării de plajă de Tudor Ganea (Polirom) nu o să mai privească litoralul cu aceiași ochi. Dintr-un ținut al plăcerile estivale, așa cum este perceput de cei care ajung acolo doar în sezon, litoralul – în speță un cartier periferic din Constanța – capătă în romanul lui Tudor Ganea o peliculă slinoasă, între ale cărei ingrediente apar și mizeria, și sângele. Pe scurt, pare că Blood Meridian trece prin Constanța. Mai pe larg am scris aici.

August de Elena Vlădăreanu (Nemira) explorează parțial tot un astfel de fals evazionism, atât prin titlul care trimite la o lună în care sezonul este la vârf, cât și prin localizarea unor povestiri în aceeași zonă de litoral. Autoarea s-a consacrat ca poetă care practică directețea și evită ambiguitățile. Debutul ei în proză, dimpotrivă, cultivă tocmai ambiguitatea, elipsa, enigmele. Povestirile, care au de regulă în centru cupluri aflate într-o stare de tensiune, creează situații între ale căror frontiere cititorul încearcă să se orienteze ca un detectiv la locul faptei. Preferata mea este însă Superman; aș vrea să reîntâlnesc într-un text mai amplu vocea infantilă pe care este construită – un fel de Aventurile lui Babușcă reinterpretate din unghiul unei adolescente contemporane.

În Noaptea plec, noaptea mă-ntorc (Polirom), cel mai bun roman publicat de Florin Lăzărescu până în prezent, skill-urile de scenarist ale autorului sunt întrebuințate cu un randament ridicat. Cartea urmărește o zi din viața unui navetist bătrân și bolnav care lucrează pe un șantier de construcții din Iași și încearcă fără mare eficiență să se pensioneze anticipat. Este un roman simplu din punct de vedere al stilului (a cărui principală calitate aici este transparența), dar cu o tensiune excelent gestionată, care permite declanșarea reacțiilor din partea cititorului exact atunci când vrea autorul. Mai pe larg aici.

În schimb, în Copia carbon a lui Sebastian Sifft (Humanitas) stilul se numără printre calitățile proeminente. Abandonasem una după alta câteva cărți scrise stângaci atunci când am ajuns la romanul lui Sifft, din care am citit jumătate aproape fără să-mi dau seama. Dincolo de stil, care în unele pasaje are un aspect poematic (de altfel autorul a debutat ca poet), Copia carbon trăiește în primul rând prin atmosfera lui, încețoșată de un smog depresiv. În centru apare o familie de expați români care locuiesc la Bruxelles și care se confruntă cu trauma băiețelului lor, provocată de un episod petrecut pe o plajă (ah, iată din nou litoralul!). Pe de o parte întâlnim viață corporatistă gen „suflete moarte”, de cealaltă o viață familială aflată în declin. Între cele două se întrevede o Românie lăsată în urmă, în trecut, dar încă vizibilă ca spectru.

Nu-i foarte clar în ce categorie intră Jurnal de pustă al lui Borco Ilin (Humanitas). Roman picaresc? Autoficțiune? Câte ceva din fiecare. Autorul e bilingv, scriind și în română, și în sârbă, iar începutul romanului evocă această dublă abilitate care îl împinge adesea într-o zonă de virtuozitate stilistică un pic stranie, căci folosește resurse ale limbii române mai bogate decât la mulți prozatori români contemporani. Cartea e insolită, adică eterogenă, și ca viteze narative și arii geografice. Are capitole în care povestea înaintează cu o rapiditate fantastică de roman picaresc (episoadele despre boschetăreala din Italia), dar și pagini care stagnează într-un alcoolism consumat lent în Timișoara, consemnat minuțios împreună cu rețete de zacuscă și playlisturi oferite random de Youtube. Din păcate, această carte excelentă este pătată episodic de câteva aluzii rasiste la „tuciurime” și „ciorime” care ar fi trebuit să dispară la redactare. Mai ales că nu vorbim de pasaje atribuite unui personaj printre altele, ci chiar naratorului care își asumă, fie și parțial, datele autorului.

Teo de la 16 la 18, al doilea roman al Ralucăi Nagy după Un cal într-o mare de lebede, este cel mai experimental volum de pe această listă, începând cu felul în care manipulează fonturile și corpul de literă, continuând cu larga paletă stilistică pe care o aruncă în joc sub forma unui flux al conștiinței foarte ludic-talkative și sfârșind cu spațiile geografice internaționale pe care le străbate. Această formă care mizează pe instabilitate și derivă are o motivare în structura de adâncime a cărții. Există o corespondență între boala de care ajunge să sufere protagonista și mareea lingvistică/narativă à la James Joyce: mișcările uneia propagă unde în cealaltă. Însă romanul poate fi citit, dincolo de orice cheie interpretativ normativizantă, pentru surprizele și jocurile pe care textul le oferă la fiecare pagină. Preferatul meu în materie de virtuozitate este capitolul în care Raluca Nagy descrie apariția bolii sub forma unui eseu parodic de antropologie.

Bureți de fag de Mihai Duțescu (Trei) urmărește dinamica socială – evoluția de la sat la oraș – a trei generații succesive dintr-o familie din Teleorman în comunism și după. Accentul cade pe anii 80 și pe primii ani de postcomunism. Comunismul este văzut de la firul ierbii – nu ca un episod din Memorialul durerii, ci din perspectiva mobilității sociale pe care o permis-o. În cărțile anterioare, romanul Uranus Park și volum de poeme franceza un avantaj, Duțescu se remarcase ca maestru al satirizării limbajului corporatist care mustește de ipocrizie, bani și mind games. Bureți de fag se întoarce într-o lume rurală evocată și în primul lui volum de poeme, și toată bucuria acelor ani triști. Bureți de fag este un roman destul de tradițional narativ, amintindu-l parcă pe Marin Preda (la care de altfel și trimite un personaj care citează începutul din Cel mai iubit dintre pământeni). Un roman simplu și puternic, așa cum era și Cât de aproape sunt ploile reci, romanul lui Bogdan Coșa publicat în 2020 tot la Editura Trei și tot pe un subiect rural.

🔹🔹🔹

Mihai Iovănel (n. 1979), critic și istoric literar. Este cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. Cel mai recent volum: Istoria literaturii române contemporane: 1990-2020 (Editura Polirom, 2021). Scrie recenzii pentru platforma Scena9.ro.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.