Luminița Corneanu | „Cameleonul Cami… c’est moi!”

on 14.08.2023 at 17:12

Luminița Corneanu a publicat recent volumul pentru copii Cameleonul Cami pleacă în Tibet, în colecția „Versocicleta” a editurii Vlad și Cartea cu Genius, Grupul Editorial ART. Aventurile cameleonului Cami și ale prietenilor lui sunt ilustrate de Andrei Damian, care provoacă imaginația celor mici. Pe urmele cameleonului Cami, am dialogat cu Luminița Corneanu despre lumea acestui personaj, dar și a copiilor de acum și de odinioară:

Vocea cameleonului Cami poate fi vocea unei generații – a copiilor care nu mai vor să se supună regulilor și impunerilor care apar odată cu frecventarea grădiniței. Dacă erai copil te-ai fi bucurat că există un astfel de personaj?

Mai mult ca sigur! Atunci când mi-am pus întrebarea „ce și-ar putea dori un cameleon care merge la grădiniță?”, mi-a fost clar: să nu meargă la grădiniță! Pentru că și eu am trecut prin asta când eram de vârsta lui Cami și a prietenilor lui. Aveam chef să stau acasă cu mama, cu bunica, și nu voiam în ruptul capului să mă trezesc dimineața, să mă spăl, să merg prin frig ca să ajung la grădiniță! Cameleonul Cami… c’est moi!

Când s-a conturat personajul acestei cărți? Când a apărut un cameleon în viața ta și ce amintiri ai cu el?

Într-o zi de iunie din anul 2020. Mi l-a scos în cale o fetiță de trei ani și jumătate, Anna, care, ca în Micul Prinț, m-a așezat la masă și mi-a cerut să-i desenez un cameleon. În seara aceea, s-a născut ideea unei cărți în care copii, cameleoni, pisici și alte ființe adorabile sunt colegi de grădiniță. Până atunci, cochetasem cu ideea de a scrie ceva pentru copii, dar nu pusesem efectiv mâna pe creion s-o fac. M-a ajutat contextul, cu bune și rele. În pandemie, într-un lockdown sever, mă refugiam în lumea plină de culoare a poveștii pe care o scriam. Pe de altă parte, Anna (care, împreună cu sora ei, Elin, și cu părinții lor, a fost între foarte puținii oameni care mi-au luminat acel an dificil) mi-a inspirat personajul omonim, cu care seamănă foarte mult: o fetiță timidă, dar prietenoasă, grijulie și isteață.

Însăși scrierea textului a fost o experiență extraordinară în fiecare zi (am și repetat-o apoi). Nimic din ce am scris nu mi-a adus o mai mare bucurie chiar în timpul procesului decât literatura pentru copii.

Când apar bolile copilăriei, rudele mai în vârstă pot fi de bază, iar leacurile băbești la putere. E și o mică magie în ritualurile acestea, care alină copiii.

În vremea copilăriei mele exact așa era. De altfel, din arsenalul de medicină sătească din sudul Olteniei, al bunicilor mele, vin gâlcile și bubele dulci, de care îl suspectează doamna Cameleon pe Cami. Crema cu eucalipt e o invenție a mea, dar care își are rădăcinile în numeroasele unguente aromate cu care ni se făcea frecție în vremea aceea. Mai știți cutiuțele roșii de „alifie chinezească”, maro?

Personajul Cami se bucură teribil atunci când trucurile lui îi fac pe adulți să-l creadă bolnav și-l scapă de „pacostea cea mare: grădinița, literele, croasantele, coloratul”. Cum e la grădinița unde merg cameleonii, ai vedea-o un bun exemplu pentru grădinițele zilelor noastre?

Grădinița de dans și cofetărie din Cameleonul Cami pleacă în Tibet este doar pe jumătate inventată. Cealaltă jumătate este inspirată de o grădiniță reală din Bruxelles, unde micuța mea prietenă Anna a învățat să facă tartă cu mere la trei ani și jumătate (acasă o făcea cu ajutor de la tatăl ei la tăiatul merelor felii). Este un fel de grădiniță ideală din capul meu, un loc unde copiii dansează tot felul de dansuri, inclusiv menuet și swing, fac prăjituri, iau lecții de orientare și mănâncă de prânz cu colegii, adică ceva ce eu cred că orice copil merită: un loc unde să se simtă bine.

Fricile celor mici sunt dintre cele mai spectaculoase și neașteptate. Personajul Cami a prins frică de grădiniță, pe care ar vrea să o înlocuiască cu o aventură de proporții! Au limite fanteziile copiilor? Cum iau naștere și amploare?

Ei, Cami se alintă, nu-i e nicio frică de grădi, îi e doar lene… Cred că toți copiii visează să ajungă la capătul lumii, la Poli, pe Lună, într-o rachetă, în junglă și cine mai știe pe unde. Întrebările „ce-ar fi dacă”, respectiv „și mai ce?” stau atât la baza aventurilor imaginare ale copiilor, cât și la baza ficțiunii. Probabil de aceea ne și plac așa mult aventurile în cărți.

La scurt timp după ce Cami și gașca pornesc în aventura mult dorită, li se face foame și dor de mâncarea de acasă și de croasantele de la grădiniță. Cu toate astea, au noroc cu un polițist care-i găsește. Când ajung teferi la casele lor, singurul gând care-i animă este să ajungă cândva la destinația pe care o rataseră de data asta. Le-ai imprimat personajelor tale din spiritul tău de aventură?

Mă tem că spiritul meu de aventură e cvasi-nul… Spre deosebire de Cami, nu visez să ajung în Tibet, nici pe Himalaya ori Aconcagua. Nici dac-aș visa asta, nu aș ajunge prea departe, pentru că astmul mă ține într-o lesă destul de scurtă. Aventurile mele sunt aproape exclusiv urbane, includ escapade prin orașe vechi europene sau cel mult din Orientul apropiat, muzee și restaurante cu specific local, iar dacă pierd semnalul la GPS pe vreun drum rural în străinătate, mă simt ca eroii mei, în intersecția în care nu mai știu încotro s-o ia.
Dar finalul poemului cred că este pentru noi toți, mici sau mari. „Pân’ la urmă-ajungem noi în Tibet”. ne putem spune fiecare dintre noi, când ne ratăm Tibetul nostru personal.

Cum ai colaborat cu ilustratorul? A avut libertate totală de a porni în propria-i aventură coloristică?

Andrei Damian a făcut o treabă extraordinară cu personajele și aventurile lor. Eu i-am povestit cum am văzut eu povestea în capul meu (“cartoonish”, ca un desen animat), în ce culori și i-am spus că Anna cea reală e blondă – și atât. Mă bucur că, și pentru el, aventura lui Cami a avut aceleași coordonate și, mai ales, mi se pare că în multe locuri ilustrația îmbogățește textul, ceea ce numai ilustratorii foarte talentați și foarte inteligenți reușesc. Îi mulțumesc mult pentru cartea pe care o semnăm împreună.

Interviu realizat de Andra Rotaru.