„Poveștile mele tind să devină realitate în viața unui cititor”, Auður Ava Ólafsdóttir

Interviu realizat la FILIT 2023 de Carmen Florea.

În perioada 18-22 octombrie 2023, a avut loc cea de-a XI-a ediție a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi – FILIT. La cele 130 de evenimente cuprinse în program au luat parte peste 250 de invitați, din 25 de țări. Întâlnirile cu scriitori din orașul și din județul Iași, atelierele pentru tineri, dezbaterile, expozițiile și întâlnirile profesionale s-au bucurat de peste 30.000 de spectatori.

În fiecare an, îmi propun ca la FILIT să descopăr o scriitoare sau un scriitor. La ediția de anul acesta a fost Auður Ava Ólafsdóttir, cu care am fost surprinsă să împărtășesc nu numai pasiunea pentru citit (mi-a povestit despre incursiunile sale în librării), dar și cea pentru poezie, ea însăși având publicat un volum de poezie (îmi spunea că în Islanda nu te poți numi scriitor dacă nu scrii și poezie) și nu în ultimul rând, pasiunea pentru lumină. Timpul a fost prea scurt pentru câte aș fi vrut să întreb, dar cine știe, poate vom mai avea ocazia să stăm la povești cândva.

Auður Ava Ólafsdóttir este o scriitoare și artistă islandeză contemporană, iar romanele sale, câteva traduse și în limba română, se caracterizează prin stilul poetic și introspectiv, fiind scrise de obicei pe o singură voce. Auður Ava Ólafsdóttir a studiat istoria artei la Universitatea din Islanda și a obținut un doctorat la Sorbona, iar formarea sa academică i-a influențat scrisul și sensibilitatea artistică. Ólafsdóttir este, de asemenea, și artist vizual, iar de-a lungul timpului și-a expus lucrările în diverse galerii din Europa. În 2010 îi apare un volum de poezie, Sálmurinn um glimmer (The Psalm of Glimmer), și a scris și teatru: Swans mate for life (pus în scenă în 2014, la National Theatre of Iceland). Printre volumele sale de proză se numără: Rigning í nóvember, 2004 (Butterflies in November); Afleggjarinn (The Greenhouse) 2007; Undantekningin (The Exception, Excepția), 2012; Ör (Cicatrici, Hotel silence), 2016; Ungfrú Ísland (Miss Islanda), 2018 și Dýralíf (Animal life), 2020.

Am citit trei dintre cărțile tale până să avem acest dialog: Cicatrici, Miss Islanda și Animal life. Cum creezi personajele? Sunt complet fictive sau se bazează pe persoane sau evenimente reale?

Este mult fictiv în fiecare dintre ele. Se bazează pe imaginație și cred că toate scrierile mele au în subsidiar dorința de a analiza și înțelege lumea, de a organiza haosul care este viața și de a-i da un sens. Realitatea este, într-un fel, baza pentru tot. Dar apoi trebuie să le adaptezi la povestea pe care vrei să o scrii. De exemplu, m-am gândit pentru Cicatrici la bărbații care vor să devină tați și la femeile care sunt adesea în căutarea libertății pentru Miss Islanda. Dacă este vorba despre persoane din realitate, am scris despre toți cei cu vârste între șapte luni și șaptezeci și șapte de ani, de ambele sexe.

Cred că (i.e. personajele) se bazează pe curiozitatea mea despre natura umană și pe faptul că în fiecare carte încerc să descopăr ceva nou despre ea. De exemplu, în Animal life am încercat să aflu dacă omul este singurul animal care râde sau singurul animal care plânge și am aflat că este singurul animal care le face pe amândouă. Omul este singurul animal care scrie povești și poezii.

Personajele mele sunt persoanele pe care nu le cunosc, dar pe care aș vrea. Începutul unei cărți este de multe ori o scenă care îmi vine ca și cum ai merge pe o stradă și ți s-ar afișa o imagine dintr-o dată, pe care o vezi, o auzi și care poate va deveni un capitol într-o carte. Acolo văd personajul principal și apoi vreau să aflu mai multe despre el. De obicei nu este primul capitol dintr-o carte, poate deveni al șaptelea capitol; imaginea aceasta pe care o văd se conturează în scris.

Romanele tale adresează adesea întrebări existențiale și există și unele referințe filosofice, de exemplu, în Cicatrici. De unde ai dobândit pasiunea pentru filosofie (am absolvit și eu cursurile Facultății de Filosofie din București :)) și de ce este important să o plasezi în poveștile pe care le scrii?

Este ceva legat de întrebarea despre om. Când l-am citit pe Nietzsche prima dată, am făcut-o cum citesc oamenii romanele polițiste, am fost entuziasmată, mai ales pentru că nu era foarte teoretic, folosea un limbaj intermediar. Dialogurile lui Platon mi-au plăcut foarte mult, m-a impresionat enorm Mitul peșterii. De asemenea, existențialiștii. Nu consider că fac filosofie, sunt o amatoare în acest domeniu, ci că inserez teme filosofice în cărțile mele. Încă mă preocupă filosofia și citesc destul de mult. Întrebarea cum să supraviețuim este principală în multe dintre romanele mele; nu cum murim, pentru că toți murim și în romane nu cred că e nimic interesat dacă vorbesc despre asta. Cum supraviețuim cred că este o întrebare mult mai interesantă și mult mai dificil pentru un scriitor să încerce să răspundă la ea. Cum să trăiești în această lume, în ciuda suferinței care există?

Fundamentală în cărțile mele este grija pentru celălalt, dar și vinovăția de a fi o ființă umană. Asta se vede cel mai bine în Cicatrici. Folosesc concepte din filosofie de care am nevoie și le plasez în texte despre viața de zi cu zi, vorbesc despre lucrurile simple și oamenii din jurul nostru, care poate au un rol într-o poveste mai amplă. Scrierile mele sunt în mare parte ficționale, cu rădăcini în imaginație și încearcă să dea sens vieții personajelor. Condensez haosul existenței în personaje, intrigi și situații, captivând cititorii cu surprize.

Totodată, explorez diverse perspective. Am scris cărți cu personaje masculine care aprofundează sensibilitatea masculină, de exemplu în Cicatrici, unde protagonistul reprezintă un arhetip al masculinității islandeze – un om de serviciu care poate repara orice. Contest adesea masculinitatea toxică și stereotipurile de gen, personajele masculine pe care le creez sunt tați grijulii și implicați, în timp ce personajele feminine caută libertatea.

Poveștile mele tind să devină realitate în viața unui cititor, iar eu îmi întâlnesc personajele după aceea. În viața reală, le-am cunoscut după ce am scris cartea. Am întâlnit multe în multe țări, pentru că oamenii sunt peste tot la fel. Călătoresc, întâlnesc diferiți cititori în diferite țări care mi-au spus mulțumesc că am scris despre ei; așadar nu sunt de fapt personaje reale, dar au devenit.

Am citit înainte de FILIT volumul tău, Animal life, netradus încă în română. Ne poți spune povestea titlului?

În cartea Animal life / La vérité sur la lumière (titlul original), personajul principal este o moașă; am vrut să explorez importanța luminii într-o lume întunecată. Protagonista este numită mama luminii în islandeză, un mod poetic de a spune că ea asistă femeile în timpul nașterii. Mi s-a părut potrivit ca ea să devină o specialistă în lumină și în comportamentul uman, deoarece ambele sunt aspecte esențiale ale vieții noastre. Ea compară oamenii cu alte animale și observă că, în toate aspectele, celelalte animale sunt mai bune, văd mai bine, aud mai bine și chiar zboară. Ceea ce noi nu putem face. Omul este cel mai fragil, cel mai vulnerabil animal. Știți că atunci când se naște, el trebuie îngrijit cel mai mult timp dintre toate animalele. Partea dificilă a fost să transmit idei complexe într-un mod simplu, ca în poezie.

Însă cumva, personajul principal ajunge la concluzia că slăbiciunile noastre sunt cele în care se află de fapt puterea noastră, slăbiciunile noastre ne determină să găsim soluții (pentru zbor, de exemplu, am inventat avioane, pentru lumină, electricitatea, becurile și așa mai departe).

Creierul nostru este de cinci ori mai mare decât ar trebui să fie în comparație cu mărimea corpului și putem găsi soluții la problemele pe care le avem. Este o carte despre speranță, despre cum am putea găsi modalități mai ecologice de a călători, de pildă. Pentru cineva care locuiește pe o insulă, ca mine, este o provocare importantă.

Deci, cum spuneai mai devreme, ai o viziune asupra cărții sau a personajelor și o dezvolți apoi pas cu pas, pe parcurs.

Da, sunt pași diferiți la fiecare, dar de obicei am o viziune foarte rapid. Știu și cum se va termina. Încep prin a scrie paginile de final și astfel cumva sfârșitul prezice începutul. Și apoi hotărăsc cine va fi personajul și caut muzica, vocea care se potrivește cu fiecare carte, pentru că există o muzică specială. O aud tare în interiorul meu. Știu ce fel de carte vreau să scriu, dar asta se întâmplă rareori la prima schiță. De multe ori trebuie să scriu cam opt ciorne până să ajung la concluzia că aceea este cartea mea, cartea pe care vreau să o scriu.

A scrie o carte este pentru mine ca atunci când ai conduce o mașină. Știi unde te duci și luminile sunt aprinse, vezi lumina de la capăt, dar nu știi ce găsești pe drumul până acolo. În timp ce scriu, cumpăr și citesc foarte multe cărți și înainte să le cumpăr mă uit mereu întâi la final. Dacă îmi place cum se termină, o cumpăr.

Spuneai într-un interviu mai vechi că încerci să ridici experiențele din viața cotidiană la un nivel superior, aproape religios. Aș avea nevoie de câteva lămuriri, mai ales că nu am observat nicio conotație religioasă în textele tale.

Sigur, nu este vorba despre o religie în sensul clasic, ci despre a înălța experiența cotidiană la o dimensiune mai înaltă, înțeleg asta. Nu este vorba doar de a repara unele lucruri pentru o femeie care are nevoie, ca de exemplu în Cicatrici, ci de a ajuta pe altcineva, de a arăta empatie, compasiune și despre grija față de celălalt. Ceea ce am vrut să spun este că am încercat să fac ca ceea ce este local să devină global, am încercat să confer experienței zilnice o dimensiune și o perspectivă diferite. Am folosit acest termen pentru că face parte din cultura occidentală, este ca și moștenirea culturală, ca și știința și simbolurile sale specifice. Ca și când ai privi prin lentile diferite. Depinde cu ce ochelari citești, ai putea găsi acolo lucruri diferite. Fiecare cititor citește cartea lui, nu cea pe care am scris-o eu.

Există influențe din partea anumitor scriitori pe care îi iubești în textele tale, sunt autori care ți-au rămas în suflet de-a lungul timpului?

Cred că ceea ce m-a influențat cel mai mult au fost călătoriile și descoperirile pe care le-am avut atunci când am plecat din Islanda pentru prima dată, aveam 19 ani pe atunci. Am plecat să studiez mai întâi în Italia și apoi în Franța și ulterior am descoperit atât în Italia, cât și în Franța, scriitori despre care nu știam că există, scriitori foarte faimoși care nu fuseseră traduși în această limbă minoritară care este islandeza. Și asta a deschis o nouă lume pentru mine, cu mult înainte de a deveni scriitoare. Așa am ajuns la ideea că scrisul poate însemna foarte multe lucruri, că în el poți face totul; am aflat că poți scrie în moduri foarte diferite decât o făcuseră scriitorii islandezi pe care îi cunoșteam.

Când am citit-o prima dată pe Marguerite Duras, nu era tradusă la noi, am descoperit un mod cu totul nou de a scrie. În Italia i-am descoperit pe Cesare Pavese și Stefano Benni. Atunci am și început să citesc foarte mult. Și am continuat.

Ai vorbit la întâlnirea de la cortul FILIT și despre receptarea volumului tău de poezie, The Psalm of Glimmer, publicat în 2010, în Islanda. Plănuiești la un moment dat să revii la poezie sau ești decisă să rămâi la proză?

Descopăr și citesc foarte multă poezie contemporană, citesc în primele ore ale dimineții, după modelul unui profesor pe care l-am avut cândva și sper că voi reuși să scriu un alt volum de poezii la un moment dat. Cred că mai am nevoie de ceva maturitate în scris. Poezia îmi oferă o forță deosebită, o altă viziune asupra lucrurilor. Iar în Islanda este una dintre cele mai apreciate arte, poate deveni bestseller un volum cu un tiraj de 10.000 de exemplare, ceea ce pentru populația de acolo este relevant, dar la vârf probabil rămân volumele polițiste. Însă chiar dacă nu am scris încă acel volum, pun poezia în celelalte texte ale mele.

Mulțumesc tare mult!

Întâlnirea cu Auður Ava Ólafsdóttir a fost una dintre cele mai frumoase de la FILIT 2023.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.