Adrian Georgescu: „Stilul înseamnă nu doar să scrii, ci să și renunți la ce ai scris”

Pe Adrian Georgescu l-am descoperit prima oară în volumul ăsta de povestiri. Apoi ne-am tot întâlnit în stradă, la proteste, pe Facebook, unde scrie des despre sport (e jurnalist sportiv la bază, în 2007 fiind desemnat Ziaristul anului la Gala Premiilor Ioan Chirilă), sau comentează cu umor întâmplările din politica românească. Când am aflat că va avea roman nou m-am superentuziasmat și am zis că e cazul să se întâmple acest interviu.

Foto: Răzvan Exarhu

Exitus este o carte suprinzătoare pentru peisajul ro autohton și citind-o îți vei doi să fie numai o poveste dintr-o altă țară și-o altă lume. Adrian descrie fără rețineri o țară decimată de război și moarte, în care oamenii devin eroi și-apoi, când îmbătrânesc, se transform la loc în oameni. E despre singurătatea unui luptător de cursă lungă, despre camaraderie, frică, curiozitate, moarte, dar mai ales despre viață, în toate formele pe care aceasta le ia.

Scrii iute și piperat, cel puțin așa te lauzi pe blog. Cât de iute ai scris romanul Exitus?

În aproape cinci ani. Probabil că aș fi putut să scriu Exitus și în cinci săptămâni ori în cinci luni, dar nu eram pregătit, ca scriitor, pentru asta. Eu cred – și nu e un simplu joc de cuvinte – că o carte își scrie autorul în aceeași măsură în care se întâmplă invers. Așa că, în intervalul dintre cele două romane pe care le-am scris până acum, am citit și de-abia apoi am scris.

E un roman atipic pentru romanele de tip premium românești, în primul rând datorită subiectului abordat. Cum te-ai decis asupra lui?

Eu nu mă pricep deloc la limbajul de piață, de aceea mă întreb ce naiba e aia „roman de tip premium”? E ca la combustibili? 🙂 Povestea a fost așa: inițial am vrut să scriu un roman despre bătrânețe, care, aidoma copilăriei, mi se pare fascinantă, mai ales în România. Mi se pare că poți defini o societate după cum se poartă cu bătrânii și la noi, de pildă, sunt aruncați rapid în afara cetății, cumpărați cu gratuități de tot felul, izolați de societate. Până nu îmbătrânești, cred că bătrânii îți sunt, din toate punctele de vedere, complet străini. Aveam câteva personaje în minte și o idee bună de acțiune. Apoi m-am gândit că măcar personajul principal are nevoie de un background. Cine e el? De ce e așa? Cum a fost tinerețea lui? Dar copilăria? Astfel, am început să scriu despre copilăria lui Milo, gândindu-mă la cel mai depresiv și mai lipsit de șanse context în care poate veni cineva pe lume. Singura parte din acest proiect inițial cu bătrânețea care a rămas cumva în carte e cea dinspre sfârșit.

Pe care dintre părți le-ai scris cu dificultate? Există așa ceva?

O parte dificilă pentru mine a fost, pentru că sunt de formație inginer, cum să rezolv chestiunea trecerii timpului în narațiune. Aveam nevoie de descrierea câtorva episoade din viața unui om, presărate la diferite vârste pe care n-am vrut să le precizez. Dar cum se face trecerea? Eu, fiind autodidact, învăț direct de la „surse”, nu cred în ateliere și cursuri de scriere creativă, prefer să învăț greșind. Unele metode folosite de scriitori nu mă mulțumeau, dar mi-a plăcut cum a făcut, de pildă, Flaubert. În Educația sentimentală scrie, pur și simplu, despre eroul principal, la începutul unul nou capitol: „Călători”. Apoi enumeră câteva locuri și ce-a făcut omul acolo. Nu-ți spune că a trecut timpul și cât, dar tu înțelegi.

De unde inspirația pentru atâtea descrieri? Țara/țările în care se desfășoară acțiunea nu are/au nume, însă are/au tot felul de peisaje și locuitori pe care eu nu le-am asociat României.

Apetența mea pentru descrieri cred că vine din dragostea mea pentru filme, dar și anii de presă, când am făcut câteva reportaje. În reportaj, cel mai eficient mod de a transmite realitatea este de a înfățișa corect detaliile într-un mod care să nu-l plictisească pe cititor. De pildă, acum câțiva ani, am făcut un reportaj despre un băiat care bătuse recordul mondial de înălțime la salt cu parapanta. Or, după ce am intrat în casa unde stătea, una veche din Scheii Brașovului, așezată pe munte, cu vedere spre oraș, am înțeles că povestea despre el o spune cel mai bine camera aceea în care el părea a fi doar în trecere așa că tot reportajul a fost despre ce a făcut, un interviu și descrierea acelei camere.

Faptul că țările în care se desfășoară acțiunea nu au nume vine dintr-o iubire ale mele: cea pentru imprecizia care, folosită corect, devine un mijloc literar. De pildă, Faulkner – unul dintre marii ironici ai literaturii – duce imprecizia departe. Uneori nu-ți descrie fizic personajul, ci-i alipește doar o caracteristică vagă sau mai multe. Cum e, de exemplu, Thomas Sutpen din Absalom, Absalom. Te lasă pe tine, cititorul, să ți-l configurezi, pe scheletul celor câteva indicii ale sale. La fel face și cu ținutul fictiv Yoknapatawpha, unde se petrece acțiunea din majoritatea carților sale. E un mod de a-și acorda o libertate de a crea ex nihilo, dar libertatea asta îi e dăruită și cititorului.

Eu m-am gândit că țările unde se petrece acțiunea din Exitus sunt Spania și Portugalia, pe care le cunosc destul de bine. Alții s-au gândit că sunt Chile și Argentina, alții că sunt Serbia și Croația.

Care e personajul din roman la care ții cel mai mult?

Hans, copilul mort. Apare când deja nu mai e și dispare rapid, misterios. Aici e unul dintre mesajele romanului: ce poate fi mai dureros decât moartea unui copil, despre care să nu știm decât atât, că a murit din cauza războiului și că se joacă – într-un mod tragic și obscen, dar se joacă – doar după ce a murit? De fapt, am avut și un alt final pentru carte, în care Hans reapărea, dar am renunțat la el. Nu am renunțat însă definitiv la personaj și la povestea lui. Mai sunt personaje pe care aș fi putut să le dezvolt mai mult, cum au fost Mutul și Doamna, dar care, cumva, trăiesc taman din acest mister al nedezvăluirii.

De ce ai nevoie ca să scrii?

De o stare pe care doar cititul și muzica, de obicei, o pot da.

Asculți muzică atunci când scrii?

Întotdeauna. De obicei jazz și post-punk, dar mai „intră” și alte genuri.

Tu ești cunoscut poate mai bine ca jurnalist sportiv. Ce te-a învățat scriitura de presă în ceea ce privește scriitura de literatură?

M-a învățat, prin reportaje, să fiu atent la detalii și la reprezentarea prin detalii. Au fost și alte lucruri. De pildă, fiind în permanent contact cu niște oameni valoroși care scriu, ai ocazia să înveți zilnic ceva, chiar fără să-ți dai seama că înveți. Un alt lucru crucial în meseria scrisului este – și o spun ca scriitor – că doar așa înveți să tai. Stilul înseamnă nu doar să scrii, ci să și renunți la ce ai scris. Or, nimic nu te învață asta mai bine decât să fii nevoit să scurtezi un text de-ale tale, la care ții, de la 3.000 de semne tipografice la 1.200, de exemplu. În două minute.

Ce ai mai citit în ultima vreme? Ce scriitori admiri sau invidiezi?

În ultimul timp am citit sau citesc Stephen King, China Miéville, Margaret Atwood și, recomandat de tine, Junot Diaz.

Dacă ai putea schimba ceva din Exitus, care ar fi acel lucru?

N-aș schimba nimic. O carte este și trebuie să fie imperfectă.

Ai subiectul următoarei cărți?

Ceva-ceva. Am stilul în care vreau să o scriu, genul din care face parte, ritmul scrierii în cap și ceva din subiect și poveste. Însă nu va semăna cu Exitus. Și mai lucrez la câteva povestiri.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.