Bibliotecă de scriitor – András Forgách: „Biblioteca este o oglindă a familiei mele, a obsesiilor mele și rezultatul unei dorințe insațiabile de a învăța”

Inteligent, carismatic, enciclopedic, un povestitor talentat și un bărbat chipeș la cei șaptezeci de ani ai săi, András Forgách a fost primul autor străin invitat la rubrica Bibliotecă de scriitor. Datorită unei luni petrecute la Debrecen, am avut ocazia să îi fac o vizită scriitorului în apartamentul din Budapesta unde locuiește cu Anna și Jonatán, fiul lor în vârstă de șase ani, precum și cu Zokni (Șosetă), un metis timid de Border Collie care s-a „insinuat” în multe din fotografiile care urmează. 

Au fost patru ore însuflețite de discuții și fotografii, timp în care ne-am mutat din camera de lucru în camera de zi și înapoi, scoțând la iveală cărți de care nu auzisem până atunci, ascultând povești despre scriitori favoriți ca Joyce sau descoperiri uimitoare precum Das Echolot – o conversație captivantă despre literatura lumii care trebuia să se încheie la un moment dat, pentru că se făcuse ora prânzului și Jonatán devenise nerăbdător. Spre marea mea uimire, András și Anna ne-au poftit la masă, pe mine și pe Péter Demény, cel care facilitase întâlnirea și așteptase cu infinită răbdare să închei interviul pentru a ne întoarce la Debrecen. 

A fost o experiență intensă, trăită ca un vis derulat în viteză, pentru care sunt recunoscătoare, ba nici n-am suferit prea tare când blitzul s-a prăbușit de la doi metri înălțime la finalul ședinței foto. Uneori trebuie să pierzi ceva pentru a câștiga altceva. Ne-am întors la parcarea subterană unde lăsasem mașina, străbătând un cartier pitoresc cu clădiri Art Nouveau fără să mă opresc pentru a face vreo poză, o senzație extrem de bizară, traversarea unui oraș ca Budapesta absorbind doar cu simțurile atmosfera străzilor înguste, figurile trecătorilor, lumina nemaipomenit de fotogenică pe clădirea Muzeului de Fotografie. 

Dar să revenim în camera de lucru a lui András Forgách, unde a început discuția noastră.

Care este povestea bibliotecii tale? Cum a luat naștere – mă refer la colecția în sine?

Ar trebui să încep cu o mărturisire: o parte importantă a bibliotecii mele nu mai există. La vârsta de 14-16 ani colecționam cărți și broșuri de Marx, Engels și Lenin – asta se întâmpla la finalul anilor ‘60, când îmi cheltuiam banii de buzunar ca să cumpăr cu perseverență broșuri și fascicule decrepite ale căror pagini îngălbenite abia se mai țineau laolaltă, după ce le căutam meticulos pe rafturile dosnice ale celor mai bune anticariate. Desigur, părinții mei încă aveau lucrările complete ale lui Stalin pe care nu voiau să le arunce, chiar și după ce, în 1955, a ieșit la iveală teroarea stalinistă. M-am născut într-o familie comunistă. Ca adult, după ce am studiat filozofia la Universitate, dețineam lucrările complete ale lui Marx și Engels, cu adnotări critice. O grămadă de volume groase, cartonate, cu coperți albastre, pe care le țineam deasupra bibliotecii. 

Când m-am mutat în acest apartament, în 1999, niște muncitori din Transilvania, pe care îi puteai cumpăra în fiecare dimineață din Piața Moscova, asemenea unor sclavi, pentru o zi de muncă, acei muncitori mi-au renovat apartamentul și, cum aveam deja o mulțime de cărți și m-am gândit că nu le voi mai deschide niciodată, într-o subită izbucnire de emoție le-am dat lor colecția, precizând că o pot vinde pentru o sumă oarecare. Îmi amintesc chipurile lor, nu le venea să creadă că a dat norocul peste ei, sau poate m-au considerat nebun. Erau ediții impresionante, ocupau multe cutii. Însă nu le puteam face față emoțional, erau prea multe. Astăzi regret că le-am dat, deși mă îndoiesc că aș mai deschide vreuna din cărțile alea. Marx, în special, e un minunat stilist și un gânditor cu o viziune pătrunzătoare. Îl mai citesc uneori pe internet, în germană, dar acele cărți simbolizau pentru mine vechiul regim, prin ele priveam în viitor. Asta a fost sămânța, germenele, embrionul bibliotecii mele. A devenit între timp o bibliotecă matură și cosmopolită, cu un caracter foarte diferit.  

Uite, aici sunt două dintre primele mele cărți, pe care le-am citit în copilărie și le-am păstrat ca pe niște obiecte importante, sacre – e literatură pentru copii. Örömök kertje, Grădina plăcerilor, de Zseni Várnai. O foarte frumoasă poveste despre copilul Andersen. Și Cel mai puternic, ăsta e titlul, A legerősebb, de Margit Beke – e și astăzi o scriitoare cunoscută. Era cartea mea preferată în urmă cu șaizeci și cinci de ani și încă o simt apropiată. E vorba de prințul mezin care, bineînțeles, se dovedește cel mai puternic – o poveste care m-a ajutat în perioadele dificile trăite în familia mea numeroasă și gălăgioasă. O consider prima carte din biblioteca mea. Am vrut să i-o citesc fiului meu, însă el alege cărțile în funcție de copertă și asta nu i-a plăcut. 

În familia mea a existat întotdeauna un cult al cărților, a culturii în orice formă. Bunicul meu, tatăl mamei mele, Mordechai Avi Shaul, a fost un scriitor, poet și traducător care a emigrat în Palestina în 1921. Era un traducător respectat, foarte talentat, traducea în ebraica modernă literatură clasică germană, maghiară și engleză – Thomas Mann, Goethe, Joseph Conrad, Brecht, János Arany, Attila József, Radnóti și mulți alții. Cărțile au jucat întotdeauna un rol important în definirea identității familiei noastre. Totuși, când eram copil, aveam foarte puține cărți, pentru că părinții mei erau săraci. Shakespeare era acolo, două cărți mari despre corpul uman, lexicoane universale adaptate ideologiei socialiste – încă le păstrez –, câteva traduceri în engleză din literatura lumii, pentru că multă vreme  mama nu a putut citi și vorbi maghiara foarte bine. Am fost cel mai metodic colecționar de cărți din familie. Cred că mama m-a influențat în mod conștient în direcția asta, dându-l exemplu pe bunicul meu, care era la rândul lui un mare colecționar de cărți.

Uite câteva cărți scrise sau traduse de bunicul meu, în ebraică, și câteva din lucrările lui de proză și poezie traduse în maghiară. Am și câteva cărți scrise și traduse de tatăl meu, care nu era un scriitor adevărat, ci mai degrabă jurnalist politic, care lucra mai tot timpul la comandă. A tradus multe cărți – uite una dintre ele, pe atunci era celebră: Eram un negru în America, ăsta e titlul în maghiară. (Titlul original al cărții lui John Howard Griffin’s este „Black Like Me” – n.r.) Și sora mea mai mică, Zsuzsa, e scriitoare, așa că am și cărțile ei în bibliotecă. 

Cu adevărat important pentru mine, încă de la început, a fost să adun opera completă a scriitorilor mei preferați. Kafka, Joyce, Proust, mai târziu Montaigne, însă Joyce a fost primul meu erou, pe când aveam optsprezece ani, alături de Dostoievski, și am nu doar cărțile lui în diferite ediții, ci și comentarii critice, traduceri etc. Sunt un monomaniac – colecționez scriitorii care-mi plac, în mod sistematic. Bineînțeles, și autori maghiari – cei mai importanți scriitori maghiari sunt aici. Însă ce mi-am dorit mereu a fost să am literatura lumii la îndemână. Și multă filozofie. Am studiat filozofia la Universitate, așa că îi am pe Hegel, Kant, Wittgenstein, Schopenhauer, toți filozofii germanii, pe Platon, Aristotel, Foucault, Hume și Hobbes, Rousseau și mulți alții. După universitate, în 1976, am început să lucrez la un teatru din provincie, așa că am o colecție considerabilă de cărți de dramaturgie, piese ale unor autori faimoși etc.

Iar aici sunt câteva cărți din biblioteca mamei mele. S-a născut în Palestina, în 1922, și când a venit în Ungaria cu tatăl meu, în 1947 – o saga de familie care se regăsește în Dosarele mamei mele –, a adus cu ea câteva cărți din prima ei bibliotecă, sau poate că părinții i le-au trimis ulterior. Lorca și Boccaccio în engleză, pentru că nu vorbea maghiară. Acum fac parte din biblioteca mea.

Biblioteca mea e o oglindă a familiei mele, a obsesiilor mele și rezultatul unei dorințe insațiabile de a învăța cât de mult se poate într-o viață. Familia mea nu era religioasă. Foarte importantă, nu doar pentru părinții mei, ci și pentru două-trei-patru generații înaintea lor, era asimilarea în cultura europeană, în cultura altei țări, fie că era franceză, germană sau maghiară. Asta însemna și un atașament față de cărți, pentru că prin stăpânirea unei limbi și a unei literaturi – sau a muzicii, a științei – puteai deveni parte a unei națiuni, sau cel puțin asta au crezut evreii pentru multă vreme, până la Auschwitz. E încă adevărat, cu anumite mențiuni.

Tatăl meu, de exemplu, care s-a născut în Satu Mare și a făcut școala acolo, îmi recita adeseori poeme de Eminescu, în limba română, și o făcea cu mândrie, pentru că știa multe versuri pe de rost și le iubea. A trăit în România până la vârsta de nouăsprezece ani și a plecat când a izbucnit războiul. Vreau să-ți arăt o fotografie cu tatăl meu în Constanța. Iată-l aici, în fața Cazinoului, urma să se îmbarce pe o navă cu destinația Palestina. 1939, septembrie. Celălalt e vărul lui, care a murit mai târziu într-o închisoare din România, după război. Aici e tatăl meu la vârsta de nouăsprezece ani, cu pipa în gură. E o fotografie foarte importantă pentru mine.

Avea un talent autentic pentru limbile străine. Însă părinții mei nu colecționau în mod sistematic cărți. Bunicul, în schimb, avea o bibliotecă foarte frumoasă. În copilărie am fost hipnotizat de mama să devin asemenea bunicului – își adora tatăl și voia să fiu ca el. Poate că ăsta e unul din motivele pentru care am devenit scriitor, cine știe. M-a împins foarte mult în direcția asta.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Le-ai organizat după un sistem anume?

Da, am un sistem de organizare și îți voi povesti despre el, dar în același timp o să ți-l și arăt. Cele mai importante cărți sunt în camera asta, care e biroul meu, spațiul unde lucrez. De aceea îi am aici pe Joyce, pe Beckett, Dante și Shakespeare, Cervantes, de asemenea o mulțime de biografii și cărțile pe care le citesc acum. (Îmi arată că le ține cu copertele îndreptate spre încăpere, pentru a le avea mereu sub ochi – n.r.) Pentru că ne-am mutat recent, multe cărți sunt încă în cutii, dar poți vedea aici inima pulsândă a bibliotecii mele. 

Pe raftul din mijloc se află Kafka, Kleist – am tradus mult din Heinrich von Kleist, Shakespeare, toate volumele astea sunt Shakespeare, ediții în engleză, maghiară, germană, whatever, aici e Pasolini, aici e Pușkin, unul lângă altul, Péter Nádas, un mare scriitor maghiar, aici e secțiunea dicționarelor, inclusiv limbi exotice. Aici e Musil, Goethe, Schiller, acești scriitori clasici pe care trebuia să-i am, Flaubert, Pascal. E nucleul bibliotecii mele. 

Iată o carte a prietenului meu, poetul György Petri – o selecție a poemelor sale. Hai să ne uităm. Mi-a dedicat-o mie și astea sunt desenele pe care i le-am făcut eu. Am toate cărțile sale, în toate edițiile. În timpul Samizdatului – sfârșitul anilor ‘70, începutul anilor ‘80 –, oamenii băteau poeziile lui la mașină, pentru că fusese interzis de regim. A murit în 2000. Era cu nouă ani mai mare decât mine, dar am devenit prieteni foarte apropiați. 

E foarte important ca aceste cărți să fie mereu la îndemână. Și câteva cărți de știință, filozofie, Sebald, toate cărțile lui Sebald – sunt un mare fan, Thomas Mann, dar am multe cărți importante și în cealaltă cameră, așa că hai să mergem acolo. O să-ți explic sistemul. (Traversăm spațiul deschis unde se află bucătăria și intrăm în camera de zi. Facem schimb cu Jonatán, care se duce în biroul lui András – n.r.)

Aici e colecția generală. Cărți din Antichitatea greacă și latină. Aici e literatura maghiară, curge într-acolo. Foarte importanți pentru mine sunt József Attila, Csáth Géza, Ottlik, Esterházy. Aici e filozofie, sociologie pe toate rafturile astea, aici e poezie, aici e teatru – piese și cărți despre teatru. Aici sunt albumele de artă, mai am o colecție importantă de artă și în hol și bucătărie. Tot acolo țin cărțile mele, în toate edițiile. 

Aici e secțiunea cu literatura engleză, aici e cea franceză – Houellebecq, Camus, Céline –, aici sunt rușii, astea sunt biografii, aici sunt germanii – Goethe, Schiller, Canetti –, aici e Balzac, alături de Móricz, care este cel mai mare scriitor maghiar, după cum se zice. Zsigmond Móricz, tot ce a scris. Încă nu ne-am instalat cu totul în apartament, dar sistemul e în mare parte funcțional. 

Fiul meu mă întreabă: De ce ai nevoie de atââât de multe cărți? Acelea sunt cărțile lui, apropo. Mama lui i-a aranjat o bibliotecă numai a lui pe rafturile de jos. 

Așadar, câte aș putea să am? Cred că patru mii, poate mai mult.  

Ai idee care sunt cele mai vechi cărți din bibliotecă?

Cea mai veche nu datează din Evul Mediu, n-am astfel de cărți. Jumătatea secolului al XIX-lea ar putea fi cea mai veche carte. Am câteva volume cu caractere gotice rămase de la bunicul meu. Avea o bibliotecă foarte frumoasă. Era un om sărac, deși a lucrat toată viața, și cumpăra cărți vechi pe care le recondiționa – îmi arăta tunelele subțiri și întortocheate pe care creaturile acelea minuscule le săpaseră în cărțile groase. Mi-a dăruit câteva cărți, dar sunt așa de vechi încât au numai un rol de amintire, nu le citesc, doar le privesc. Nu colecționez cărți foarte vechi. 

Îți amintești cum a apărut pasiunea pentru lectură?

Da, aveam cinci ani și copiam o carte fără să înțeleg o iotă din ce scria acolo. Era un volum de poezie și îmi amintesc foarte clar cum trasez litera „A”, cu toate că nu știu despre ce literă e vorba, de asemenea un „M”. A început devreme, dar, după cum ți-am spus, cultul cărților era important în familia noastră. Înaintea bunicului meu au fost o seamă de rabini care aveau legătură cu cărțile, astfel că dragostea pentru cărți a venit în mod natural. În comparație cu frații mei, am fost mai sârguincios, mai obsesiv în ce privește colecționarea lor. A fost o mare pasiune. 

Nu-mi mai amintesc din carte cât de des te-ai întâlnit cu bunicul tău?

A venit de multe ori să ne viziteze la Budapesta, pe noi și familia sa extinsă, frații și surorile cu copiii lor – el era regele. Era Marele Șef. Sunt fotografii făcute la reuniunile de familie unde stă așezat la mijloc, cu părul lui alb asemenea lui Einstein sau, cu câțiva ani mai devreme, cu o mustață à la Chaplin. Era o figură mitologică. Și eu l-am vizitat în Israel de două sau trei ori, iar cu un an înainte să moară am petrecut mai mult timp cu el – aveam treizeci și patru de ani pe atunci. Eram prieteni apropiați, m-a învățat multe lucruri. 

Astea sunt cărțile lui în maghiară. Era un om onest și binevoitor – și un model important pentru mine în copilărie. Însă nu era un scriitor talentat, poate din cauza ideologiei sale și a concepțiilor sale rigide. Vederile lui politice erau mai degrabă limitate: era anti-american, pro-sovietic etc. Nu era sionist, ci umanist, în Israel îl numeau ‘pro-arab’. E o poziție ingrată în acea țară, l-a izolat aproape total, deși avea câțiva admiratori chiar și printre cei care nu-i împărtășeau părerile. Simpatiza cu cauza Palestinei și susținea ideea unui stat binațional – mai mult de atât, era președintele Ligii pentru Drepturile Omului în Israel și cele mai multe cazuri erau, bineînțeles, cazuri palestiniene. Pe de altă parte, era acea tradiție evreiască care vine din Torah, din Mishna, din Zohar – prea tradițională, prea sublimă în rădăcinile sale. A scris câteva poeme foarte bune și o grămadă de texte politice care încercau să fie poezie, dar întâi de toate a fost un mare traducător al lui Thomas Mann. În Israel era cunoscut drept vocea ebraică a lui Thomas Mann. Interminabilul Iosif și frații săi. A trebuit să inventeze o ebraică nouă pentru o poveste biblică scrisă în germană. M-am gândit mult la el când am tradus Proust și m-am văitat și am înjurat exact cum făcea el. Și asta face parte din moștenirea familiei mele. 

Am scris o carte despre bunicii mei, un roman parțial ficțiune, parțial realitate. Ți-l arăt acum. Zehuze (pronunțat Zeuze) este un cuvânt ebraic care înseamnă „asta e”, „that’s life”, „c’est la vie”. Iar literele titlului de pe copertă sunt de fapt broderii ale mamei mele. Timp de douăzeci și nouă de ani, aproape în fiecare săptămână, bunica i-a scris mamei mele o scrisoare din Israel. Am găsit toate aceste scrisori când mama a murit. La zece ani după moartea ei, am aranjat scrisorile în ordine cronologică și le-am citit în decurs de două săptămâni. Dintr-odată, o carte mi-a apărut în minte. Scrisorile astea erau ca o curgere masivă, un râu uriaș, asemenea Amazonului. Cu câteva excepții, scrisorile mamei nu s-au păstrat, astfel că aveam o singură direcție, exact ca un râu. Asta a fost ideea. Din monologul nesfârșit al bunicii mele aflăm istoria familiei. 

Ce cărți au intrat recent în bibliotecă, fie cumpărate, fie primite?

Au legătură mai ales cu munca mea actuală, pentru că în ultimul an l-am tradus pe Proust. Am cumpărat o mulțime de cărți despre Proust, ediții ale scrierilor sale, biografii, nu toate în format fizic, unele sunt pentru Kindle. Cartea pe care am tradus-o se numește Les soixante-quinze feuillets – Cele șaptezeci și cinci de foi. Aceste foi conțin esența, ideea principală a marelui roman În căutarea timpului pierdut. Cineva a păstrat aceste feuillets timp de cincizeci de ani, nimeni n-a știut unde sunt și au fost descoperite abia după moartea acelei persoane. Editorul meu m-a întrebat dacă vreau să traduc cartea și am spus Da cu mare entuziasm, pentru că voiam să lucrez cu Proust îndeaproape – ceea ce s-ar putea numi „lectură în profunzime”. Nu am făcut-o pentru bani, căci banii sunt ridicol de puțini chiar și pentru un text atât de dificil. 

Îmi plac cărțile în format fizic, dar cumpăr și multe cărți digitale. Și ele sunt o parte a bibliotecii mele, cea virtuală. Într-o vreme chiar uitasem cum se citește o carte tipărită, din cauza ușurinței cu care se accesează informațiile pe internet. Așa că în urmă cu zece ani am revenit la lectura cărților adevărate. 

Sunt cărți la care ții foarte mult, dintr-un motiv sau altul? 

Cele mai multe sunt în camera mea de lucru. Dar îți voi arăta o carte anume. E ceva ce am descoperit de unul singur, nimeni nu mi-a spus despre ea. (Îmi aduce din cealaltă încăpere o cutie cu patru volume mari, cartonate – n.r.) Iată un autor despre care sunt convins că n-ai auzit până acum. Dacă da, îmi cer scuze. Ai auzit de Walter Kempowski? (Recunosc că nu – n.r.) E o carte foarte importantă pentru mine, pe care am cumpărat-o în urmă cu douăzeci de ani. Toate volumele astea formează o singură carte, Das Echolot. Fuga furiosa. Este un jurnal colectiv al germanilor, al umanității. (Remarc că numele autorului are rezonanță poloneză – n.r.) Nu, a fost german. După război a ajuns în zona americană din Germania; tatăl lui, care murise în război, fusese proprietar de navă și rușii i-o confiscaseră. Când a trecut în zona sovietică, la vârsta de 16 ani, Kempowski a fost arestat și dus în cea mai rea închisoare din Germania de Est, la Bautzen. După ce a fost eliberat și s-a întors în Germania de Vest, a început să colecționeze scrisori ale soldaților germani trimise de la Stalingrad.  

Acum, titlul, Das Echolot. Ecolotul este acel instrument cu care o navă poate măsura adâncimea mării într-un anumit punct, cu ajutorul sunetului. (Își dă seama că îmi arată partea a doua a lucrării, așa că se întoarce în birou și îmi aduce o nouă cutie – n.r.) Deci asta e cartea originală, uitasem. Iar asta e partea a doua, care are loc în 1945. Prima parte se petrece în 1943. De pe 1 ianuarie până pe 16 februarie 1943, perioada în care are loc bătălia de la Stalingrad, când germanii au pierdut irevocabil războiul. O să-ți arăt structura cărții. Când am fost în Germania, am citit-o timp de două săptămâni fără să părăsesc camera, doar cu pauze de masă și toaletă. E o carte extraordinară. 

Kempowski a scris și romane și a fost întotdeauna mâhnit de faptul că nu a devenit îndeajuns de faimos. Și totuși, e un scriitor foarte bun. Poate că asta e soarta lui, să rămână necunoscut, dar în casa mea este faimos. Nu e o lectură ușoară și nici nu poate fi tradus cu ușurință. Sunt numai documente, foarte diverse și foarte specifice. Chiar m-am gândit la asta, cum poate cineva să traducă toate chestiile astea nemțești atât de eterogene din punct de vedere lingvistic. (Aflu de pe Wikipedia că a doua parte din „Das Echolot” a fost tradusă în engleză de Shaun Whiteside sub titlul „Swansong 1945: A Collective Diary from Hitler’s Birthday to VE Day” – n.r.)

În Ulise, Joyce adună toate vocile Dublinului, vocile irlandezilor. Într-o zi, când Kempowski a fost scos la plimbare singur, în acea închisoare severă, brutală, a auzit ceva care suna așa: Hmmmmmm și l-a întrebat pe gardian: „Ce e cu zgomotul ăsta?” Gardianul a răspuns: „Sunt toți prietenii tăi care vorbesc.” În celule, oamenii vorbeau și vocile lor se reuneau într-un Hmmmmmm – iar Kempowski a vrut să creeze acest efect al umanității, astfel că a compilat jurnalul ăsta colectiv. Îți voi arăta o singură zi – vineri, 1 ianuarie 1943. Mai întâi, avem jurnalul lui Hitler din acea zi. Apoi îl avem pe pictorul Max Beckmann, ce a scris în acea zi. Totul este cât se poate de real. A colecționat tot felul de voci – de soldați, mame, iubiți, programele din cinema, evenimentele sportive, diferite articole. Am citit cartea de la început până la final și m-am simțit de parcă aș fi înotat în istorie. Deodată apare scrisoarea unui băiat aflat la Stalingrad, unde va muri, către mama lui. În următorul moment, un actor îi scrie iubitului său. Citind această carte, pătrunzi în interiorul evenimentelor, fără niciun comentariu – ai doar documentele. E unul dintre cele mai formidabile lucruri pe care le-am întâlnit în viața mea. Din păcate, trebuie să știi germană și să fii un anumit tip de cititor pentru a putea aprecia o asemenea carte.

Am o altă carte, tot ceea ce s-a scris despre Goethe. Totul. De la nașterea până la moartea lui. E totul acolo. (Spun că acest gen de carte poate fi copleșitoare pentru un cititor „obișnuit” – n.r.) Știu, dar asta e ceea ce mă fascinează. Acum, că lucrez cu Proust, voi continua să adun și să citesc despre el chiar și după ce voi încheia traducerea, pentru că universul proustian este fantastic. Și ca să fiu sincer, până să traduc acest text, din cele șapte volume din În căutarea timpului pierdut citisem numai trei și jumătate. Dar întotdeauna vorbeam despre roman cu mare aplomb, ca și cum aș fi știut totul despre el. E vorba de un fenomen psihologic: multe din cărțile pe care le am aici sunt necitite, dar pentru că am o relație intensă cu ele, cred că le-am citit. 

Dacă vrei să citești o carte, trebuie să o citești de la început până la final, nu există o altă cale. (Chiar așa, nu există o altă cale? întreb – n.r.) Nicio altă cale. Dar e un mare autor maghiar, Ottlik Géza, care a spus în felul următor: deschizi o carte la nimereală, te uiți la pagină fără să citești cuvintele, și lungimea unui paragraf sau două fraze îți vor arăta dacă e cartea potrivită pentru tine. Dacă nu e, o închizi și o pui la loc fără să o mai deschizi vreodată. Un critic literar nu-și poate permite să procedeze așa, dar un scriitor sau un cititor, de ce nu? Ideea lui e frumoasă pentru că face referire la caracterul vizual al unei pagini și la muzicalitatea unei fraze accidentale. (Îi spun că metoda asta sună paranormal – n.r.) Da, scriitura bună e paranormală.

Pentru Proust era esențial – a fost una din marile lui descoperiri – că în mod conștient nu vei ajunge niciodată la adevăr. Dacă ai noroc și mereu năzuiești spre el într-un fel sau altul, atunci poate că da. Adevărurile noastre sunt ascunse în obiecte, asta spune el. Dar e adevărat că o carte e un obiect magic, altfel nu are niciun sens. 

La optsprezece ani am mers la Universitate și acolo am întâlnit un tip care mi-a spus: citește Joyce, Portret al artistului la tinerețe și Dostoievski, Demonii. Cărțile astea două. Atunci am început să colecționez Dostoievski. Joyce nu era foarte popular în Budapesta acelor ani, era 1971 și nu am putut să cumpăr nicio carte, nu existau ediții noi. Așa că am mers la bibliotecă și acolo am citit tot ce a scris Joyce. Nu știu dacă ai citit Ulise, e o carte cu adevărat dificilă, nu se lasă cucerită ușor, e nevoie să citești studii și comentarii pentru a o putea înțelege. Altfel, e foarte la îndemână să spui: Vino, carte, și fii bună cu mine! Fă-mă să te plac. Vreau să mă bucur de tine. Dar nu orice carte e așa. Cu unele cărți trebuie să duci o adevărată luptă pentru a te apropia de ele, pentru a avea o înțelegere reciprocă. Cartea te va înțelege la rândul ei, dacă tu o înțelegi. 

Béla Bartók a spus că a fost nevoie să-l asculte și să-l studieze pe Schoenberg timp de doi ani pentru a-l putea aprecia cum se cuvine. Știi despre cine vorbesc, Arnold Schoenberg, muzica atonală – un mare compozitor, toată muzica modernă începe cu el, pentru că a inventat un sistem tonal foarte diferit. Bartók venea dintr-o altă tradiție și și-a zis: Trebuie să știu ce face tipul ăsta, Schoenberg! Nu poți să-i asculți muzica și să spui: Nu-mi place. Pentru unele lucruri trebuie să muncești. Iar cu Joyce a trebuit să muncesc din greu pentru Ulise. Am vreo cinci volume cu comentarii care mă ajută să înțeleg cartea. 

Joyce are o mulțime de admiratori în întreaga lume, are un întreg cult, dar multă lume spune: Nu vreau să mă lupt cu Ulise, pentru că nu mă pot bucura de o carte pentru care am nevoie de un manual. Însă nu e adevărat. Shakespeare – dacă vrei să-l traduci pe Shakespeare și să-i înțelegi opera în toată profunzimea, e nevoie să cunoști știința din spatele ei, să înveți limbajul, nu se poate altfel. Desigur, pe Dostoievski îl poți citi fără comentariu – Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov. Dar chiar și în cazul lui Dostoievski am citit biografia, scrisorile și memoriile soției sale pentru a-l înțelege pe omul din spatele romanelor. Unii cititori, chiar și cei inteligenți, spun că dacă ai nevoie de biografie ca să înțelegi cartea, atunci n-o vei înțelege niciodată. Nu sunt de acord cu asta. Alții spun că romanele și biografiile n-au nimic de-a face unele cu altele. Dar eu am nevoie să știu mai multe despre un autor. Fiecare viață este atât de interesantă, de specială.

Sunt scriitori care nu-ți plac?

Da, bineînțeles. Am antipatii foarte puternice. De pildă, un scriitor uriaș ca Flaubert. Multă vreme mi-a opus rezistență. M-am luptat ca să pot citi Doamna Bovary. (L-am întrebat dacă i s-a părut plictisitoare sau prea încărcată ca stil – n.r.) N-aș spune plictisitoare. E o suprafață foarte dură. Flaubert are o filozofie a impersonalității – îndepărtează persoana din calea relatării poveștii. Vrea să fie cât se poate de obiectiv. Uite, chestia aia aurie care flutură la pervaz (indică spre fereastra deschisă din spatele meu – n.r.). Soția mea a pus-o acolo pentru ca fiul meu să o poată vedea din stradă și să știe unde e apartamentul nostru. E minunată. Când e vreme însorită, aruncă scânteieri aurii pe tavan. Flaubert ar scrie despre scena noastră, noi doi discutând în acest moment, ar scrie plecând de la o descriere minuțioasă a obiectului strălucitor de la fereastră, iar acel lucru e mai important pentru el, într-un fel, decât cele două persoane care stau pe canapea și psihologia lor.

Nu știu dacă-ți amintești cum începe Doamna Bovary. Începe cu descrierea unei șepci ciudate, cusută din tot felul de materiale, pe care Charles Bovary o poartă când intră în clasă și toată lumea râde de el. Acesta este Flaubert. Este fantastic. E invenția lui, de a începe din acest punct de vedere impersonal, lumea ca suprafață. La început mi s-a părut dificil. Nici muzica lui nu e tocmai pe gustul meu, dar e un mare scriitor care ar trebui citit și eu sunt foarte mulțumit că am făcut-o. Am scris și o piesă pornind de la ultima lui carte, publicată postum – Bouvard și Pécuchet. Este o parodie a științei în secolul 19, despre prostia umană și forța distructivă a locului comun. 

Cu Joyce, care e flaubertian, asemenea lui Kafka – stilurile lor sunt foarte diferite, și cu toate acestea cel mai mare scriitor pentru ei a fost Flaubert –, cu muzica lui Joyce rezonez foarte bine, nu numai pentru că engleza mea e mai bună decât franceza, dar și pentru că îmi place felul în care construiește frazele – Joyce e un mare muzician. (Îi spun că are un mare talent de profesor și că studenții lui sunt norocoși – n.r.) Mă pricep cât de cât. În ultima jumătate de an am predat un curs despre sonetele lui Shakespeare unor regizori de teatru, le-a plăcut. Știi, bunicul meu a fost și profesor, astfel că mama și-a dorit să mă fac și eu profesor, dar a trebuit să învăț de unul singur cum se face.

Sunt și alți autori care nu-ți plac? 

De pildă, e acest tip, Céline – pe raftul ăsta poți vedea toate cărțile lui în franceză, am câteva și în maghiară, Călătorie la capătul nopții. Pot să-mi dau seama că e un mare autor, dar nu-mi plac scrierile lui – nu din cauza concepțiilor antisemite, ci din cauză că nu mă pot conecta la el. Asta e biografia lui, am cumpărat-o în urmă cu douăzeci de ani. E o biografie foarte interesantă, apropo, pentru că nu e cronologică. E scrisă permanent din două direcții, de la sfârșit și de la început. Uită-te un pic. Începe cu finalul. 1961, 4 iulie. Așa că iubesc biografia asta, deși îl detest pe tip.

Iar aici e o mare autoare franceză, Marguerite Yourcenar. La fel, dificilă pentru mine. E interesant că vorbesc despre autorii francezi, pentru că îi am chiar în față. Și Camus a fost multă vreme greu de citit, dar acum sunt captivat cu totul. (Remarc despre fazele din viața unui cititor și schimbarea preferințelor de-a lungul anilor. Îl amintesc pe Bogdan-Alexandru Stănescu și ceea ce mi-a spus într-un interviu, că nu mai poate gusta realismul magic ca în tinerețe – n.r.) Oh, e un tip strașnic, l-am întâlnit la București. Și e un scriitor bun. Mi-a plăcut cartea lui tradusă în maghiară, cea autobiografică. E și un editor extraordinar. 

În afară de cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, ai citit și alte cărți din literatura română, sunt titluri care ți-au plăcut?

Am citit Panait Istrati în adolescență, Chira Chiralina. Mi-a plăcut la nebunie. Am dat de ea cu totul întâmplător. Gabriela Adameșteanu e o autoare pe care o citesc, am câteva din cărțile ei în franceză. Și Cărtărescu e un scriitor foarte bun. O scriitură de foarte mare calitate. Și, bineînțeles, marele dramaturg (nu își amintește numele, așa că vin cu câteva sugestii – n.r.) Nu Ionesco, nici Matei Vișniec, deși-mi place foarte mult, nu, două secole în urmă, marele autor român. (Caragiale?- n.r.) Da, Caragiale.

Din literatura maghiară ce ne-ai recomanda să citim? Atât literatura clasică cât și cea contemporană.

Din câte am observat, literatura maghiară e foarte bine reprezentată în România – îi aveți pe Krasznahorkai, Nádas, Sándor Márai, Esterházy, Bartis, Dragomán și în traduceri de foarte bună calitate. Mi s-a spus că romanul meu a fost excelent tradus de Andrei Dósa și îi cred pe cuvânt. (Vorbim despre provocarea de a traduce dintr-o limbă lipsită de genuri, cum e maghiara, și îi povestesc despre confuzia pe care am avut-o vizavi de preferințele lui sexuale, atunci când am citit o anumită scenă în „Dosarele mamei mele” – n.r.) Da, e un personaj în carte, un tânăr chitarist pentru care am avut o slăbiciune. Ai simțit bine, fără îndoială.

Scena respectivă a fost construită din mai multe întâmplări puse laolaltă, din tot ce s-a petrecut în acel apartament unde am copilărit și care mai târziu a devenit un loc de întâlnire pentru elita intelectuală din Budapesta. Acolo am pus bazele unui teatru, multă lume rămânea peste noapte, nici măcar nu-i cunoșteam pe toți, oamenii veneau și plecau și acest chitarist a devenit ulterior foarte cunoscut ca membru într-o trupă Avant-Garde, dar în același timp a fost și membrul unei secte religioase care până astăzi are influență în Ungaria. A publicat o carte despre viața lui în care a vorbit foarte frumos despre mama mea, a scris și despre prietenia noastră. Din acest motiv l-am menționat în cartea mea. Mare parte din autobiografia lui abordează chestiunea asta religioasă, sectariană și e destul de plictisitoare – însă partea în care vorbește despre viața în Budapesta anilor ‘70 e excelentă.

Este vreun scriitor maghiar trecut cu vederea pe care ai vrea să-l vezi tradus? În română sau în altă limbă. 

Se întâmplă deja, îi descoperă. Antal Szerb, de exemplu. În Germania, în Marea Britanie, în America devine tot mai cunoscut. (Îl întreb ce crede despre Magda Szabo, dacă are o scriitură prea romanțioasă din punctul lui de vedere – n.r.) Nu, nu, e faimoasă pe bună dreptate în America, în Franța. Nu e genul meu de scriitură, dar cred că e o autoare bună, cititorii o plac. A avut o mare influență asupra unei generații de scriitori. Prima carte pe care am citit-o a fost Ușa și am fost surprins, Emerenc e un personaj extraordinar. Însă minciunile sunt acolo, printre cuvinte – Magda Szabo nu a putut să scrie tot adevărul, așa că a trebuit să îl ocolească, am văzut asta clar. Sunt convins că sunt câțiva scriitori buni în România care au avut aceeași problemă sub dictatură.  

Ai genuri literare preferate? Ai menționat foarte des biografiile. Dar genuri literare pe care le eviți?

Da, biografiile sunt marea mea pasiune, am o colecție considerabilă, ți-am arătat deja câteva dintre ele. O biografie de calitate e pentru mine ca un roman. De pildă, Pușkin. Am o biografie extraordinară a lui Pușkin și așa am început să-l iubesc, prin intermediul ei. Autorul, un englez, a fost norocos să poată intra în Rusia înainte de închiderea arhivelor și să aibă acces la toate detaliile, despre legăturile lui Pușkin cu revoluționarii sau despre duelul fatal. Extraordinar! Astăzi nu s-ar mai putea scrie o asemenea biografie. Putin a închis toate arhivele.

De asemenea, pentru că Kafka este foarte important pentru mine și romanele lui sunt construite, de fapt, din proze scurte – spre deosebire de Thomas Mann sau Proust, a căror proză curge asemenea unui șuvoi –, îmi place și această formă, acest tip de povestire hasidică, care oferă întotdeauna un exemplu, o anecdotă, o alegorie. Proza lui Kafka e foarte concisă și a fost influențată foarte mult de literatura hasidică.

(Îl întreb dacă citește piese de teatru – n.r.) Am lucrat multă vreme în teatru, aproape treizeci de ani, și am scris multe piese. Citesc pentru muncă sau când traduc. Nu e tocmai simplu să citești piese de teatru, trebuie să înveți cum să faci asta. Pentru că despre ce este vorba? Nume, propoziții. Nume, propoziții. Cum faci să creezi o lume din așa ceva? Asta trebuie să înveți. Trebuie să regizezi piesa în capul tău, de fapt.  

Dar genuri literare pe care le eviți? Science-fiction, de pildă. 

Science-fiction, da. Nu mă fascinează. Nici literatura horror. Deloc. Dar îmi plac romanele polițiste / crime novels – cele de calitate. De exemplu, e autoarea asta britanică… (Stă pe gânduri, așa că o sugerez pe Agatha Christie – n.r.) Nu, nu ea, altcineva, o scriitoare dură. Agatha Christie era autoarea favorită a prietenului meu, poetul Petri György. Hitchcock a făcut filme după cărțile ei, este bună, foarte brutală. Mintea mea e plină cu Proust și nu-mi pot aminti o mulțime de lucruri, e o lume în sine. (Patricia Highsmith? întreb – n.r.) Da, Patricia Highsmith. Am scos-o la capăt împreună. Nu-mi place de ea, e o persoană dificilă, dar cărțile ei, da, îmi plac foarte mult. (Îi spun că n-am mai întâlnit pe cineva care să emită păreri atât despre cărți, cât și despre autorii lor – n.r.) Poate că sunt chiar mai interesat de viețile oamenilor.

Una din cărțile mele preferate este Plutarh, Vieți paralele. Am citit-o când eram la gimnaziu. Știi Vieți paralele? (Îmi recunosc ignoranța – n.r.) Ar fi bine să o citești în următorii treizeci de ani. E cea mai fantastică colecție cu povești despre oameni – 30 sau 40 de vieți sunt în această carte, poate mai multe. Pune în paralel biografii grecești și romane – Iulius Cezar îl are pe Alexandru cel Mare, Cicero are un corespondent grec, Demostene. Din acest motiv se numește Vieți paralele. Plutarh a adunat toate informațiile cunoscute despre acești oameni, sunt două povești care se petrec simultan. Ajungi să înțelegi că în viață totul e complet accidental și absolut necesar. Grecii și romanii aveau o relație aparte cu soarta, mult mai puternică decât avem noi astăzi. Multe din piesele lui Shakespeare își au originea în această carte. Când ai un pic de timp, asta e o carte pe care ar trebui să o citești. (Îi spun că o voi face și că la un moment dat voi încerca să citesc și „Ulise” – n.r.) 

Dacă începi Ulise, ia-ți un compendiu bun și să nu-ți fie rușine, pentru că o să ai nevoie de el. Când cartea a fost publicată prima oară și a devenit instantaneu faimoasă datorită anumitor părți – obscenitatea, scandalul etc. –, Joyce și-a dat seama că criticii înțeleg doar o mică parte din ea, așa că a început să le spună care este sistemul cărții sale. Fiecare capitol are un simbol și fiecare personaj are o culoare, e un organ al corpului. Și a trebuit să dezvăluie asta, pentru că și-a dat seama că nimeni nu o să înțeleagă. Așa că au început să pună cap la cap explicațiile și asta i-a ajutat pe oameni să descifreze Ulise. Dacă vrei să urci pe Kilimanjaro, trebuie să te antrenezi, să te familiarizezi cu pericolele, să fii în formă, și același lucru e valabil în cazul lui Joyce. Sau al lui Proust. Iar asta e ceva ce majoritatea oamenilor nu sunt dispuși să facă. Vino, carte, și fii bună cu mine. O să-ți spun dacă ești bună sau nu. Sunt câțiva autori în cazul cărora trebuie să muncești. Nu e altă cale. 

Sunt foarte norocos că în 2010 mi s-a propus să predau la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din Budapesta și la început am refuzat, pretextând că nu am timp, că nu vreau să mă împrăștii etc. I-am spus tipului – chiar ieri ne-am întâlnit și am discutat despre asta, e vorba de Tamás Ascher, un regizor genial: „Știi, problema mea e că mă risipesc în toate direcțiile și nu mai vreau să trec prin asta.” Iar el mi-a răspuns: „Asta o să te țină laolaltă.” Și a avut dreptate! Pentru că am început să-l predau pe Joyce, am început să predau sonetele lui Shakespeare, am început să predau Don Quijote și a trebuit să mă pregătesc temeinic. A trebuit să mă adun ca să pot vorbi despre toate acestea. Iar asta mi-a oferit un nou nivel de înțelegere. 

Recomandă-mi, te rog, câteva cărți mai puțin cunoscute care ți-au plăcut foarte mult. Pe lângă „Das Echolot”.

Voiam să-ți arăt cartea asta, care a devenit foarte importantă pentru mine. E traducerea în maghiară a romanului în versuri Tristan, scris de Gottfried von Strassburg în germana veche – a fost tradus de prietenul meu, László Márton. Poate că ar trebui să-i faci și lui o vizită, are o bibliotecă minunată. Asta e o carte pe care nu o poți cumpăra din librărie. O persoană particulară – un tip pasionat, un milionar – i-a comandat-o lui Márton, după care a tipărit-o în doar două sute de exemplare și nu o poți găsi nicăieri! Uite cât e de frumoasă ediția asta! Nu știu dacă ai văzut opera lui Wagner sau dacă cunoști povestea lui Tristan. E o poveste de dragoste clasică, în stilul Romeo și Julieta, care i-a influențat pe Proust, pe Péter Nádas și pe mulți alții. Și numai prin intermediul acestei cărți am înțeles subiectul în profunzime, pentru că este versiunea originală.  

Asta e o altă carte importantă pentru mine, pe care am descoperit-o din întâmplare. Nan Goldin, ai auzit de ea? E o fotografă americană. Am găsit cartea într-o librărie din Roma și a trebuit să o cumpăr, pentru că am și o colecție de albume de artă. E foarte scumpă, dar atunci era la jumătate de preț – 50 de dolari sau ceva de genul – și mi-am putut-o permite. The Garden of the Devil, Grădina Diavolului. Nan Goldin. O carte brutală, despre maternitate, graviditate, cu scene de dragoste și autoportrete. S-a fotografiat după ce a fost bătută de prietenul ei. A trăit în anumite comunități și oamenii aceia i-au permis să îi fotografieze. Nu auzisem de ea până în acel moment. Am găsit cartea asta și a reieșit că e o fotografă importantă. 

Spune-mi povestea unui obiect din bibliotecă. 

Hai să mergem în camera cealaltă. (Ne întoarcem în birou, unde am început discuția – n.r.) Uite un obiect: un porc, îl deschizi și pui lucruri înăuntru. A fost animalul totemic al prietenului meu, poetul Petri György. Mi l-a dăruit înainte să moară. Și acest obiect. (Îmi arată o sticluță cu o etichetă decolorată – n.r.) Mama lucra broderii foarte frumoase și astea sunt acele ei – apropo, aici e o broderie făcută de bunica mea (îmi arată o fotografie de pe birou – n.r.).

Totul este împachetat, așa că nu îți pot arăta originalul. Deci mama a pus aceste ace în sticluța asta pe care scrie Ebéd. Prânz. Aici păstra medicamentele pe care tatăl meu trebuia să le ia în timpul mesei – era un om bolnav, poate că-ți amintești din carte. A fost o figură tragică, mama. Toate aceste ace și… prânz. A murit în urmă cu aproape patruzeci de ani și încă este – și va rămâne – o parte importantă din mine și din cărțile mele. 

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.
Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.